Editorials

Discursul despre drepturile omului se raportează, în primul rând, la valorificarea esenței umane având drept coordonate egalitatea, demnitatea și solidaritatea. Suscitând controverse încă de la originile lor, drepturile omului    s-au impus ca repere firești ale omului și ale existenței sale în societate, fiind supuse unui cadru evolutiv de ființare.

Astfel, deși virulente prin forța transformativă pe care o exercită asupra societății, drepturile omului sunt supuse, la rândul lor, provocărilor sociale, dintre care cea mai recentă este pandemia COVID-19.

Criza generată la nivel mondial de pandemia COVID-19 nu chestionează însăși esența drepturilor omului însă produce repercusiuni asupra modului de exercitare al acestora prin limitările și restricționările de care drepturile omului sunt susceptibile.

La nivel internațional, Principiile de la Siracusa¹ iar la nivel național, Constituția României² explicitează circumstanțele specifice în funcție de care operează limitarea drepturilor și libertăților indivizilor, fiind necesar în acest sens a se ține cont de standardele egalității și nediscriminării, precum și de proporționalitate și legalitate. În tot cazul, limitările și restricționările vor opera pe un orizont de timp limitat, adiacent crizei care le-a determinat, primum tempus.

Odată declanșată criza COVID-19, traseul drepturilor omului se înscrie într-o logică atipică, unele coordonate preschimbându-și rațiunea de a fi: dacă la momentul instituirii lor formale prin proclamarea Declarației Universale a Drepturilor Omului prerogativele individului erau privite ca revoluționare, reprezentând triumful individului asupra conducerii autocrate, în contextul pandemiei, drepturile omului reprezintă un aspect sensibil al societății în realizarea căruia autoritățile publice trebuie să dovedească un fin echilibru.

De la hegemonia drepturilor omului, la usus et abusum pandemiei COVID-19, ”revoluția drepturilor omului” se reconfigurează, mutându-și centrul de greutate asupra asigurării unui nivel cât mai ridicat de protecție al individului în situația instituirii de limitări și restricții.

După cum susținea Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului, Michelle Bachelet, pandemia COVID-19 nu amenință doar dreptul la dezvoltare- ca prerogativă-premisă a drepturilor omului; aceasta este susceptibilă de a produce creșterea instabilității, a dezordinii și a conflictului – de aceea, situațiile de urgență nu sunt un cec în alb pentru a încălca obligațiile asumate de state în materia drepturilor omului³.

Este clar că, în logica reconfigurării invocate mai sus, drepturile omului sunt plasate între Scylla și Caribda, autoritățile fiind nevoite să concilieze realizarea drepturilor individuale și a drepturilor colective, să medieze între sfera de aplicare a restricțiilor și a limitărilor și sfera de aplicare a drepturilor omului, să reunească sub aceleași auspicii acțiunile de intervenție sanitară cu acțiunile de menținerea a solidarității și ajutorării reciproce la nivelul comunității umane.

Aceeași viziune a concilierii între disfuncții este avansată de Directorul General al Organizației Mondiale a Sănătății care atestă că toate statele trebuie să atingă un echilibru între protecția sănătății, minimalizarea crevaselor economice și sociale și respectarea drepturilor omului⁴.

Deși criza COVID-19 afectează valorile comune ale umanității, nucleul dur al acestora, pe coordonatele nou stabilite, vizează protecția vieții, sănătății și a demnității indivizilor. Privitor la această problematică, Comitetul Consiliului Europei având competențe în domeniul bioeticii, reiterează că, în centrul oricărei decizii medicale trebuie să se regăsească respectul pentru demnitatea umană și drepturile omului cu atât mai mult cu cât serviciile medicale și activitățile de cercetare din domeniul medical sunt supuse unor presiuni deosebite în această perioadă⁵.

Potrivit Comitetului, dispozițiile Convenției privind drepturile omului și biomedicina⁶ abordează conexiunea dintre criza sanitară și protecția și promovarea drepturilor omului în temeiul următoarelor principii: (1) asigurarea accesului la asistență medicală pe criteriile egalității și nediscriminării, cu luarea în considerare a resurselor medicale imitate cu scopul protecției grupurilor vulnerabile precum femei, persoane vârstnice, persoane cu dizabilități, refugiați, migranți, azilanți; (2) protejarea conform unor norme speciale a datelor referitoare la starea de sănătate care sunt esențiale în lupta împotriva pandemiei COVID-19; (3) orice restricții privind exercitarea drepturilor ar trebui să fie prevăzute de lege și să vizeze protejarea intereselor colective, inclusiv a sănătății publice; (4) condiții speciale pot fi aplicabile anumitor urgențe clinice, cum ar fi cele cu care se confruntă profesioniștii din domeniul sănătății în contextul crizei COVID-19; (5) drepturile persoanelor angajate în cercetări care vizează dezvoltarea unor măsuri terapeutice și preventive adecvate, ar trebui protejate⁷.

Abordarea plurivalentă a efectelor negative ale pandemiei COVID-19 implică un angajament complex în care își exercită atribuțiile autoritățile naționale, societatea civilă dar și instituțiile naționale cu mandat în domeniul promovării și protejării drepturilor omului.

Astfel, rolul instituțiilor naționale de drepturile omului în prevenirea și combaterea consecințelor pandemiei COVID-19 poate fi evidențiat prin : îndrumări și orientări adresate guvernelor statelor cu privire la stabilirea unui model de reacție la pandemie, fundamentat pe protecția drepturilor omului; consiliere oferită autorităților naționale în vederea adoptării de măsuri specifice pentru protejarea grupurilor vulnerabile din societate; monitorizarea implementării măsurilor de urgență medicală și a aplicării dreptului la sănătate în mod particular; diseminarea informațiilor referitoare la gestionarea pandemiei în rândul titularilor de drepturi astfel încât orice măsură adoptată în perioada pandemiei să fie supusă scrutării din perspectiva principiilor deschiderii și transparenței.

Actualitatea drepturilor omului rămâne un crez de netăgăduit în combaterea pandemiei COVID-19.

Uniți de credința realizării drepturilor și libertăților indivizilor în pofida dificultăților, autoritățile și instituțiile publice, cetățenii, actorii reprezentativi ai societății civile și instituțiile naționale de drepturile omului trebuie să întreprindă demersuri convergente cu abordarea bazată pe drepturile omului.

În acord cu explicațiile experților ONU, abordarea bazată pe drepturile omului reprezintă cadrul conceptual propice pentru procesul de dezvoltare umană care se fundamentează pe cadrul normativ internațional al drepturilor omului și este orientat, din punct de vedere operațional, către promovarea și protejarea drepturilor omului⁸.

Problematica drepturilor omului deține un locus standi independent, nefiind susceptibilă de soluționări categorice; aceasta ființează sub semnul potențialității, fiind sensibilă la abordări flexibile și cuprinzătoare înlăuntrul cărora echilibrul, diligența și solidaritatea umană trebuie să primeze.

În studiul drepturilor omului, pandemia COVID-19 este un pretext atât pentru reevaluarea cadrului instrumentelor juridice internaționale și regionale de profil cât și pentru reevaluarea cadrului social. Cu privire la acest din urmă aspect, apreciem că pandemia COVID-19 este un mijloc pentru reconstrucția individuală și reconstrucția societală în sensul reorientării către valorile umanismului, ale Păcii, Binelui, Toleranței și a multor altora.

1 septembrie 2020

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

1. UN Commission on Human Rights, The Siracusa Principles on the Limitation and Derogation Provisions in the International Covenant on Civil and Political Rights, 28 September 1984, E/CN.4/1985/4, available at: https://www.refworld.org/docid/4672bc122.html [accessed 31 August 2020].
2. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, republicată de Consiliul Legislativ, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare.
3. COVID-19 pandemic – Informal briefing to the Human Rights Council Statement by Michelle Bachelet, UN High Commissioner for Human Rights, 9 April 2020.
4. WHO, Director General, Media Briefing, March 11. Available at https://www.who.int/dg/speeches/detail/who-director-general-s-opening-remarks-at-the-media-briefing-on-covid-19—11-march-2020 (accessed April 2020).
5. Strasbourg, 14 April 2020 DH-BIO/INF(2020), COMMITTEE ON BIOETHICS (DH-BIO)DH-BIO Statement on human rights considerations relevant to the COVID-19 pandemic.
6. Adoptată la 4 aprilie 1997, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001 publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 28 februarie 2001.
7. Pentru detalii suplimentare, a se consulta https://www.coe.int/en/web/bioethics/-/covid-19-human-rights-principles-must-guide-health-decisio-1, accesat la data de 1 septembrie 2020, orele 9:48 a.m.
8. Conform informațiilor accesate la adresa https://unsdg.un.org/2030-agenda/universal-values/human-rights-based-approach, la data de 1 septembrie 2020, orele 11:01 a.m.

1. Context și provocări[1]

Perioada pe care în prezent o parcurge omenirea, numită și a Patra Revoluţie Industrială^[2], și care este marcată de progrese în ritm geometric în domenii de vârf tehnologic, cum sunt robotica, inteligența artificială, nanotehnologia, calculul cuantic, biotehnologia, internetul lucrurilor, internetul industrial al lucrurilor, consensul descentralizat, tehnologiile wireless a cincea generație (5G), imprimare 3D și vehicule complet autonome, ridică preocupări din ce în ce mai consistente cu privire la efectele asupra structurii și funcționalității societății,  în general, dar și referitor la respectarea drepturilor omului, în special, în contextul interacțiunii tot mai complexe și mai profunde dintre om și mașină în formele sale cele mai evaluate (roboți, inteligență artificială^[3]).

Valori și principii fundamentale în materia drepturilor omului, astfel cum sunt în prezent structurate la nivel internațional, și amintim exemplificativ demnitatea umană, egalitatea și justiția și echitatea, nediscriminarea, respectarea vieții private și protecția datelor, vor suferi completări și nuanțări de sens.

Totodată, în discuție nu este numai problematica drepturilor omului în raport cu roboții tot mai performanți, ci și aceea a drepturilor acestora în contextul în care autonomia tot mai largă și capacitatea de a învăța din experiență și prin interacțiune,  nu peste mult timp aceștia vor evolua către entități de tip persoane non-umane.

De aceea, se ridică tot mai pregnant și necesitatea reglementării mai clare a aspectelor referitoare la răspunderea și responsabilitatea celor implicați în industriile de profil, dar și cu privire la activitățile și deciziile pe  care roboții le iau, cu deosebire când nu sunt sub controlul direct al oamenilor. Domeniile în care roboți tot mai performanți devin o prezență tot mai constantă  sunt tot mai diverse, și putem exemplifica cu cel industrial, transporturi (vehicule autonome) medical, juridic, militar (inclusiv, din păcate, așa-numiții roboți-ucigași), asistență personală, chiar și artă.

2. Conștientizări, conceptualizări, principii

La nivelul Consiliului Europei,  Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției (CEPEJ)^[4] a adoptat, la 4 decembrie 2018, Carta etică europeană privind utilizarea inteligenței artificiale în sistemele judiciare și mediul lor^[5], ce stabilește stabilește cinci principii etice și este destinată să servească drept ghid pentru factorii de decizie, legislatorii și profesioniștii justiției atunci când se ocupă de inteligența artificială.

Cele 5 principii stabilite de Carta etică europeană privind utilizarea inteligenței artificiale în sistemele judiciare și mediul lor sunt următoarele:

• Principiul respectării drepturilor fundamentale: asigurarea proiectarea și implementarea instrumentelor și serviciilor inteligență artificială care sunt compatibile cu drepturile fundamentale.
• Principiul nediscriminării: prevenirea în mod special a creării  sau consolidării discriminării între indivizi sau grupuri de indivizi.
• Principiul calității și securității: în ceea ce privește prelucrarea deciziilor judecătorești și a datelor judiciare, utilizarea de surse certificate și date intangibile cu modele proiectate într-o manieră multidisciplinară, într-un mediu tehnologic sigur.
• Principiul transparenței, neutralității și integrității intelectuale: permite accesibilitatea și inteligibililitatea metodologiilor de prelucrare a datelor, autorizează auditele externe.
• Principiul controlului utilizatorului: interzicerea unei abordări prescriptive și permite utilizatorului să fie un actor în cunoștință de cauză și stăpân pe alegerile sale.

La nivelul Uniunii Europene este de amintit  Rezoluţia Parlamentului European din 16 februarie 2017 conţinând recomandări adresate Comisiei referitoare la normele de drept civil privind robotica (2015/2103(INL))^[6]. Temeiul adoptării acestei rezoluții îl constituie realitatea  noii revoluții industriale în care roboții, boții, androizii și alte materializări ale inteligenței artificiale  are implicații și efecte juridice și etice  ce trebuie luate în considerare^[7].

Aceste implicaţii, menționate în Introducerea documentului,   sunt directe, atât asupra pieței muncii  datorate roboticii și a învățării automatizate, cât și asupra locurilor de muncă, iar  „utilizarea la scară largă a roboticii va determina ca locurile cu calificare mai redusă din sectoarele ocupaționale să fie mai vulnerabile la extinderea automatizării”.

Un semnal de alarmă vizează structura societăţii care va suferi și ea modificări, prin posibilitatea  polarizării  excesive şi sporirea diferenţelor dintre săraci şi bogaţi „în faţa unor divizări crescânde a societăţii, cu o clasă de mijloc în scădere, dezvoltarea roboticii putând conduce la o concentrare acută a bogăţiei şi a influenţei în mâinile unei minorităţi”.

De aceea, este necesar a se lua măsuri în vederea  asigurării  nediscriminării, respectării garanțiilor procedurale, transparenței  și inteligibilității proceselor decizionale.

Evoluţiile pe plan economic trebuie însă subsumate unor principii etice şi juridice, fiind important pentru început să se înceapă cu aspecte de răspundere civilă.

Dat fiind, că pe o perioadă apreciată în document  ca fiind îndelungată, deși având în vedere ritmul accelerat de progres în domeniu s-ar putea ca ea să fie mai constrânsă,  inteligența artificială va putea depăși capacitatea intelectuală umană, evoluțiile din robotică și IA pot și ar trebui concepute în așa fel încât să protejeze demnitatea, autonomia și autodeterminarea persoanelor.

Și aici, suntem deja la interferența dintre realitate și literatura științifico-fantastică. De altfel,  Rezoluția invocă în mod expres legile lui Asimov^[8] care îi vizează pe proiectanții, producătorii și operatorii roboților, inclusiv a celor cu autonomie integrată și capacitate individuală de învățare, pentru a susține necesitatea adoptării de norme care să reglementeze în special răspunderea, transparența și responsabilitatea, reflectând valorile specific europene și valorile umaniste universale care caracterizează contribuția europeană adusă societății.

În prezent,   roboții sunt capabili de activități care, de obicei, erau desfășurate exclusiv de oameni, iar dezvoltarea unor anumite caracteristici autonome și cognitive – de exemplu, capacitatea de a învăța din experiență și de a lua decizii în mod aproape independent – i-a apropiat din ce în ce mai mult de agenții care interacționează cu mediul și care sunt în măsură să-l modifice în mod semnificativ.  Ca atare, răspunderea juridică ce decurge dintr-o acțiune dăunătoare a unui robot devine o chestiune esențială.

Rezoluția precizează că,  cu cât roboții sunt mai autonomi, cu atât mai puțin pot fi considerați doar simple instrumente la dispoziția altor actori (cum ar fi producătorul, operatorul, proprietarul, utilizatorul etc. În schimb, apar întrebări privind măsura în care normele obișnuite privind răspunderea sunt suficiente sau dacă sunt necesare principii și norme noi, care să ofere claritate privind răspunderea juridică a diferiților actori pentru actele și omisiunile roboților atunci când cauzele nu pot fi imputate unui actor uman anume sau privind măsura în care actele sau omisiunile roboților care au provocat prejudicii ar fi putut fi evitate.

Nu în ultimul rând, pe măsura evoluțiilor tehnologice tot mai profunde, autonomia roboților va ridica problema naturii lor în contextul actualelor categorii juridice sau a necesității creării unei noi categorii, cu propriile sale caracteristici și implicații.

Un principiu important subliniat este acela conform căruia dezvoltarea roboticii ar trebui să se orienteze spre completarea capacităților umane și nu spre înlocuirea lor. Totodată, este esențial să se garanteze că, în dezvoltarea roboticii și a IA, oamenii au control asupra aparatelor inteligente în orice moment.

O atenție specială se consideră că ar trebui acordată eventualității creării unei legături emoționale între om și robot – în special în cazul grupurilor vulnerabile (copiii, persoanele în vârstă sau persoanele cu dizabilități) – și evidențiază problemele ridicate de impactul emoțional sau fizic grav pe care acest atașament emoțional l-ar putea avea asupra utilizatorului uman. Totuși, nu se explicitează de ce acest atașament emoțional ar genera un impact emoțional sau fizic grav. Mai degrabă, efectele ar fi complexe, uneori benefice^[9].

De asemenea, o serie de tensiuni și riscuri care trebuie atent analizate din perspectiva siguranței umane, a sănătății și securității, a libertății, a vieții private și demnității, a autodeterminării, nediscriminării și protecției datelor personale (par.10). În textul rezoluției se accentuează asupra faptului că dreptul la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal, consacrate la articolele 7 și 8 din Cartă și la articolul 16 din Tratatul privind funcționarea Uniunea Europeană (TFUE), se aplică în toate sferele roboticii. De asemenea, este necesară clarificarea, în cuprinsul cadrului de punere în aplicare a Regulamentului general privind protecția datelor, a normelor și criteriilor privind utilizarea camerelor de luat vederi și a senzorilor roboților (par.20).

Ulterior adoptării Rezoluției Parlamentului European, au fost elaborate o serie de studii menite să dezvolte principiile enumerate în aceasta. Astfel, în opiniile specialiștilor, inteligența artificială fiabilă, care să inducă încredere în dezvoltarea tehnologiei și în aplicațiile acesteia, ar trebui să acopere  trei componente: 1. să fie legală, asigurând respectarea tuturor legilor și a reglementărilor aplicabile; 2. să fie etică, asigurând respectarea principiilor și a valorilor etice; 3. să fie solidă, atât din perspectivă tehnică, cât și socială, deoarece, chiar dacă au intenții bune, sistemele IA pot provoca daune neintenționate.^[10]

O serie de principii etice asociate dezvoltării inteligenței artificiale  își au originile în drepturile fundamentale, astfel cum sunt reținute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,  iar  acestea  trebuie să fie respectate pentru a asigura faptul că sistemele IA sunt dezvoltate, implementate și utilizate în mod fiabil de către  cei își desfășoară activitatea în domeniu: (i) respectarea autonomiei oamenilor; (ii) prevenirea daunelor; (iii) echitatea; (iv) explicabilitatea. Astfel, Respectarea autonomiei oamenilor este asociată cu dreptul la demnitate umană și la libertate (reflectate în articolele 1 și 6 din Cartă). Prevenirea daunelor este strâns legată de protecția integrității fizice sau psihice (reflectată în articolul 3). Echitatea este legată de drepturile la nediscriminare, solidaritate și justiție (reflectate în articolele 21 și următoarele). Explicabilitatea și responsabilitatea se referă la drepturile referitoare la justiție (reflectate în articolul 47)^[11].

Obiectivul central este acela al promovării unei inteligențe artificiale centrate pe om care urmărește să asigure faptul că valorile umane sunt centrale pentru modul în care sistemele IA sunt dezvoltate, implementate, utilizate și monitorizate, prin asigurarea respectării drepturilor fundamentale, inclusiv a celor prevăzute în Tratatele Uniunii Europene și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, toate acestea fiind reunite prin trimitere la un fundament comun care își are originile în respectarea demnității umane, ființa umană beneficiind de un statut moral unic și inalienabil.^[12]

3. Statutul de persoană electronică responsabilă

Propunerea care după adoptarea rezoluției a generat și reacții în mediul științific și nu numai, este aceea a “creării unui statut juridic specific pentru roboți, astfel încât cel puțin cei mai sofisticați roboți autonomi să poată avea un statut de persoană electronică responsabilă pentru repararea prejudiciilor pe care le cauzează și să poată fi aplicată eventual personalitatea electronică în cazurile în care roboții iau decizii autonome sau interacționează independent, în alt fel, cu terți (par.59 lit.f.).

Acest statut de persoană electronică se referă, într-o opinie, la “tratarea roboţilor ca pe o corporație, o persoană juridică ce are unele drepturi și obligații care sunt pur instrumentale pentru a urmări un interes economic specific unei ființe umane”^[13].

Această idee a fost respinsă într-o scrisoare deschisă a unui grup de experți în robotică și inteligență artificială,  proiectele de a acorda roboţilor statut juridic fiind apreciate ca fiind  “absurde şi nu sunt pragmatice”, și în măsură să ducă la  încălcarea drepturilor omului^[14].

Autorii scrisorii considerau că “Un statut juridic pentru un robot nu poate deriva din modelul de persoană fizică, deoarece robotul ar deține atunci drepturile omului, cum ar fi dreptul la demnitate, dreptul la integritatea acestuia, dreptul la remunerare sau dreptul la cetățenie, deci în confruntare directă cu drepturile omului. Aceasta ar fi în contradicție cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale.^[15]”

În anul 2017, știrea că robotul umanoid Sophia a primit cetățenia în Arabia Saudită a stârnit multe comentarii^[16], unele apreciative, altele atrăgând atenția că aceasta primea mai multe drepturi decât femeile care trăiesc în aceeași țară^[17].

Subiectul va trebui dezvoltat cu argumente logico-juridice și nu emoționale. Negarea oricăror drepturi în beneficiul roboților ar fi „în contra unuia dintre principiile moderne ale umanității noastre, și anume  acela de a respecta ființele care posedă suficientă inteligență încât să fie conștiente și încercăm să nu le facem rău”. Ne aflăm, de fapt, în fața unei dileme morale: are cineva dreptul moral de a fi stăpân peste entități inteligente? Până la urmă, așa cum corect s-a apreciat,  “întrebarea despre drepturile roboților este, fundamental, despre noi și despre felul nostru de a ne aroga, sau nu, dreptul de a deține entități inteligente.” ^[18]

Este adevărat că, în prezent, sistemele de inteligență artificială nu au ajuns încă la nivelul la care să asigure roboților o totală autonomie care să se sublimeze în conștiința propriei identități. Dar, la momentul când această evoluție tehnologică va deveni realitate, indiferent de funcționalitatea primară destinată, interrelaționarea nu va mai fi una simplă de la om la mașină, ci de la om la o entitate non-umană, cu statutul pe care epoca respectivă îl va stabili^[19].

Putem spune că în prezent, societatea umană se confruntă cu tensiunile exercitate de două forțe care, în contextul unui climat asimetric, urmăresc să își stabilească hegemonia. Pe de o parte, sistemele robotice implementate în mod susținut, re-evaluează unele standarde ale drepturilor omului care, până în momentul actual, au fost legitimate pe filiera dreptului natural. Pe de cealaltă parte, drepturile omului reiterează valorile demnității, egalității și solidarității umane, urmărind adaptarea lor la cerințele noilor tehnologii. Evoluția relațiilor dintre cei doi hegemoni este așezată în zodia curiozității : poate subzista omenirea în eventualitatea impunerii unui singur hegemon sau îngemănarea exigențelor ambilor într-un binom hibrid va fi scenariul viitorului?

Prof. univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

[1] Mai pe larg, a se vedea, Nicolae Voiculescu, I Robot ! The lawfulness of a Dichotomy: Human rights v. Robots’ rights, în Proceedings of the International Conference of Law, European Studies and International Relations, Editura Hamangiu, București, 2020, pp. 3-14.

[2] Sintagmă introdusă pentru prima dată de Klaus Schwab, președintele executiv al Forumului Economic Mondial, într-un articol din 2015 (Foreign Affairs, The Fourth Industrial Revolution.What It Means and How to Respond, December 12, 2015, https://www.foreignaffairs.com/articles/2015-12-12/fourth-industrial-revolution). Autorul include în această a patra epocă tehnologii care combină hardware, software și biologie (sisteme cyber-fizice),  și subliniază progresele în comunicare și conectivitate.

[3] „Sistemele de inteligență artificială (IA)” sunt sisteme software (și, eventual, hardware) proiectate de oameni, care, dacă li se dă un obiectiv complex, acționează în dimensiunea fizică sau digitală, percepând mediul prin intermediul preluării datelor, prin interpretarea datelor structurate sau nestructurate colectate, prin raționarea cu privire la cunoștințe sau prin prelucrarea informațiilor obținute din aceste date și prin deciderea celei/celor mai bune acțiuni care trebuie întreprinse pentru a realiza obiectivul dat. Sistemele IA pot fie să utilizeze reguli simbolice, sau să învețe un model numeric și, de asemenea, își pot adapta comportamentul analizând modul în care mediul este afectat de acțiunile lor anterioare. Comisia Europeană, Grupul de experți la nivel înalt privind inteligența artificială,  Orientări în materie de etică pentru o inteligență artificială (IA) fiabilă , Brussels, 2019, p.46.

https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/news/ethics-guidelines-trustworthy-ai

[4] Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției (CEPEJ) a fost înființată  la sfârșitul anului 2002 de către Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei și acționează prin activitățile ei pentru îmbunătățirea calității și eficienței sistemelor judiciare europene și consolidarea încrederii utilizatorilor instanțelor în astfel de sisteme.

[5] https://rm.coe.int/ethical-charter-en-for-publication-4-december-2018/16808f699c

[6] Published: 2017-02-16, CELEX : 52017IP0051

https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-8-2017-0051_RO.html?redirect

[7] A se vedea, Nathalie Nevejans, European civil law rules in robotics, Study,  European Parliament’s Legal Affairs Committee, PE 571.379, Brussels

https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2016/571379/IPOL_STU(2016)571379_EN.pdf

[8] (1)Un robot nu trebuie să cauzeze vreun rău unei ființe umane și nici să permită, prin inacțiune, ca unei ființe umane să i se facă vreun rău. (2) Un robot trebuie să se supună ordinelor date de ființele umane, cu excepția cazului în care acestea sunt în contradicție cu prima lege. (3) Un robot trebuie să-și apere propria existență, atât timp cât acest lucru nu contravine primei și celei de a doua legi.  Legea supremă: (0)Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău umanității sau să permită prin neintervenție ca umanitatea să fie pusă în pericol (a se vedea Isaac Asimov, I Robot, Runaround, 1943, https://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_trei_legi_ale_roboticii)

[9] În Japonia, de exemplu, sunt destul de uzuali roboții ce prestează servicii pentru persoanele vârstnice, preluând și atribuții de socializare. Vezi, Revoluție tehnologică. Japonia înlocuiește OAMENII cu ROBOȚI  în industria geriatrică, Autor: Codrin Dobrescu, Evenimentul zilei, 6 februarie 2018. La fel, este interesantă problematica dezvoltării unor roboți sexuali, despre care, din pudoare, se vorbește mai puțin. În cazul acesta, s-a considerat că ne raportăm la   „intimitate și tehnologie, computere și psihologie, dragoste si biologie”. Este vorba  și despre „singurătate și companie, lege și etică, confidențialitate și comunitate. Dar, cel mai mult, este despre ce înseamnă să fii uman într-o lume a mașinilor”. Vezi, Kate Devlin,  Turned On, https://mindcraftstories.ro/index.php/2019/06/03/minunata-lume-noua-a-robotilor-sexuali/

[10] Comisia Europeană, Grupul de experți la nivel înalt privind inteligența artificială,  Orientări în materie de etică pentru o inteligență artificială (IA) fiabilă , Brussels, 2019, p.6.

https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/news/ethics-guidelines-trustworthy-ai

[11] Idem, p.13.

[12] Aceasta implică, de asemenea, luarea în considerare a mediului natural și a altor ființe care fac parte din ecosistemul uman, precum și o abordare durabilă care permite prosperitatea generațiilor viitoare, Idem, p.47.

[13] Andrea Bertolini , RoboLaw: Reglementarea roboticii, 07/02/2017

https://multimedia.europarl.europa.eu/ro/robolaw-regulating-robotics_B01-ESN-170207INT_ev

[14] Alice Cuddy,  Robot rights violate human rights, experts warn EU. COMMENTS, 13/04/2018

https://www.euronews.com/2018/04/13/robot-rights-violate-human-rights-experts-warn-eu

[15] Open letter to the European Commission artificial intelligence and robotics,

http://www.robotics-openletter.eu/

[16] Mindy Weisberger,  Lifelike ‘Sophia’ Robot Granted Citizenship to Saudi Arabia, October 30, 2017,

https://www.livescience.com/60815-saudi-arabia-citizen-robot.html

[17] Robert David Hart, Robot human rights. Saudi Arabia’s robot citizen is eroding human rights, February 14, 2018, https://qz.com/1205017/saudi-arabias-robot-citizen-is-eroding-human-rights/

[18] Drepturile roboților: da sau nu și, dacă da, câte?

[19] A se vedea și: Phil McNally and Sohail Inayatullah,  The Rights of Robots:Technology, Culture and Law in the 21ST Century, http://www.metafuture.org/Articles/TheRightsofRobots.htm

Kurt Marko, Robot rights – a legal necessity or ethical absurdity?, January 3, 2019

https://diginomica.com/robot-rights-a-legal-necessity-or-ethical-absurdity

Din fericire, noi, oamenii, nu suntem singuri pe Pământ! Alături de noi, lumea animală ne-a însoțit din totdeauna, deși de cele mai multe ori am ignorat-o, dacă nu ne-am raportat la ea cu brutalitate și lipsă de respect și înțelegere față de ființele vii. Lucrurile par să nu se fi schimbat prea mult dacă luăm în considerare cifrele alarmante ale accelerării extincției ale speciilor animale, efect al acțiunilor nesustenabile ale oamenilor.  Este nevoie de înțelegerea și asimilarea unui adevăr care devine din ce în ce mai evident, și anume că drepturile omului și ale animalelor sunt puternic interdependente, și că revine omului, ca ființă aflată în vârful piramidei trofice, să dovedească responsabilitate și empatie pentru animale, așa cum și acestea, fie domestice sau sălbatice, le-au dovedit în repetate rânduri față de noi…În rândurile de mai jos sunt prezentate o serie de norme și standarde adoptate la nivel internațional care sunt menite să contribuie la concretizarea acestor firești deziderate. 

*

Teoria și practica drepturilor omului recunosc individul ca subiect central al demersurilor autorităților publice, acesta fiind titularul indiscutabil al prerogativelor fundamentale care se impun erga omnes și implică ranforsare din partea statului. Reiterând teza dreptului natural conform căreia oamenii au drepturi în virtutea umanității lor, domeniul drepturilor omului prezintă multiple incertitudini în privința posibilității recunoașterii, în favoarea animalelor, a unor drepturi de sine stătătoare.

Principala incertitudine care planează asupra recunoașterii drepturilor animalelor ca arie tematică autonomă, circumscrisă domeniului mai vast al drepturilor omului, rezidă în identificarea unei legitimități etice și a unei logici juridice în favoarea acestora. Respectiv, cum poate fi aplicată definiția clasică a dreptului în virtutea căreia acesta este asociat unei posibilități oferite individului de a adopta o anumită conduită în acord cu propria conștiință unei categorii biologice aparte, a cărei conștiință de sine, aptitudine cognitivă și emoțională sunt (cel puțin!) chestionate. O perspectivă pertinentă de abordare a acestei problematici este avansată de autorul Cass R. Sunstein care în lucrarea The rights of animals construiește următorul raționament: dacă înțelegem dreptul ca fiind posibilitatea acordată oricărei ființe de a fi ocrotită de un rău – posibilitate care prezintă în mod corelativ obligația statului de a oferi protecția necesară printr-un cadru normativ articulat, atunci această posibilitate se cuvine a fi interpretată atât în favoarea oamenilor cât și în favoarea animalelor dat fiind faptul că ambele categorii sunt vulnerabile în fața dezastrelor.[1]

Astfel, protecția juridică a animalelor se justifică prin protecția acestora de orice rău sau daună – aspect transpus în reglementările juridice regionale și internaționale prin conceptul bunăstarea animalelor.

La nivelul Organizației Națiunilor Unite a fost inițiat, în anul 2007, documentul programatic cu titlul Declarația Universală asupra Bunăstării Animalelor[2] care instituia, la nivel principial, cele 5 libertăți ale animalelor sub următoarea formulare: eliberarea de foame, sete și malnutriție; eliberarea de frică și suferință; eliberarea de disconfort fizic și termic; eliberarea de durere, răni și boli;  libertatea de a manifesta modele normale de comportament. Conștientizând implicațiile experimentelor pe animale asupra mediului de afaceri, statele membre ONU au achiesat la inserarea în cuprinsul Declarației, a unor principii referitoare la posibilitatea utilizării animalelor în activitățile experimentale: reducerea numărului de animale, rafinarea metodelor experimentale și înlocuirea animalelor cu tehnici neînsuflețite în procesul de experimentare. În anul 2018, Asociația Global Animal Law a elaborat un prim draft al Convenției ONU asupra Sănătății și Protecției Animalelor[3] care dezvoltă prevederile Declarației și  clarifică unele concepte centrale precum sănătatea animalelor[4], protecția animalelor[5] și bunăstarea animalelor[6].

Remarcăm că, în conținutul Convenției, sunt explicitate atât principiile fundamentale aplicabile animalelor cât și principiile care guvernează dreptul animalelor. Cadrul principial este generos întrucât prin intermediul acestuia se operează descrierea specificului animal ca entitate biologică și cadrul prerogativelor juridice corespondente acestuia.

După cum am precizat anterior, principiile aplicabile animalelor, ca entități biologice, au un caracter preponderent descriptiv, subliniind caracteristicile animalelor: Animalele sunt ființe simțitoare care posedă valoare intrinsecă. Sensibilitatea înseamnă că atât individul uman cât și animalul au capacitatea de a exprima sentimente pozitive și negative. Suferința nu este doar fizică, ci poate fi și psihologică (rezultată din stres, izolare, separare etc.). Principiul precauției ar trebui utilizat astfel încât beneficiul îndoielii cu privire la simțire să fie acordat majorității speciilor de nevertebrate despre care nu se știe încă a fi simțitoare. Prin urmare, nimeni nu ar trebui să provoace suferință animalelor nevertebrate, deoarece acestea sunt potențial simțitoare, chiar dacă acest lucru nu este încă dovedit științific. Valoarea intrinsecă a unui animal înseamnă că animalele ar trebui să fie considerate ființe senzitive individuale, având o valoare adecvată în sine, în pofida valorii lor instrumentale pentru ființele umane. Demnitatea animalului constă în valoarea inerentă a animalului, care trebuie respectată în fiecare interacțiune. Dacă orice suferință impusă animalului nu poate fi justificată de interese superioare, aceasta constituie o ignorare a demnității animalului. Suferința este impusă animalului atunci când este cauzată de durere sau rău. Animalele nu trebuie expuse la anxietate sau umilință. În plus, demnitatea animalului nu este respectată dacă există interferențe majore cu aspectul sau abilitățile sale sau dacă animalul este instrumentalizat excesiv.[7]

În materia principiilor aplicabile dreptului animalelor, non-cruzimea și bunul tratament sunt prezentate extensiv în articolul 4 : Toate părțile contractante ar trebui să ia măsurile adecvate pentru a pune capăt cruzimii evitabile față de animale și pentru a promova un tratament compătimitor și uman, respectând pe deplin simțirea, demnitatea și principiile de precauție aplicabile tuturor animalelor. Toate formele de cruzime evitabile față de animale, fie intenționat, fie din neglijență, prin acțiune, permisiune sau omisiune, ar trebui condamnate proporțional. Părțile contractante ar trebui să adopte măsuri adecvate în fiecare legislație națională cu privire la orice fel de acte crude. Protecția animalelor, precum și tratamentul lor compătimitor și uman, ar trebui să fie prezente în fiecare legislație națională și mai ales în constituțiile naționale. Fiecare legislație națională ar trebui să includă obligația de a respecta și trata uman animalele, având în vedere sensibilitatea și demnitatea lor. Aceste obligații privesc nu numai animalele aflate sub responsabilitatea ființelor umane, ci și alte animale afectate de acțiunile umane; inclusiv obligația de a asista animalele aflate în primejdie prin luarea măsurilor adecvate în fiecare circumstanță, pentru a atenua durerea și a facilita bunăstarea maximă posibilă a animalului.[8]   

Conștientizând miza protecției mediului animal, Uniunea Europeană adoptă elemente de legislație secundară cu privire la animalele de fermă. Directiva 98/58[9] declară ca obiectiv central protecția animalelor de fermă în scopul asigurării bunăstării lor. Dispozițiile Directivei subliniază necesitatea protejării animalelor crescute pentru scopuri agricole de dureri, vătămări sau suferințe inutile astfel încât creșterea și dezvoltarea acestor animale să fie realizate în acord cu următoarele cerințe:  animalele trebuie să fie îngrijite de un personal suficient de numeros care deține aptitudinile, cunoștințele și capacitățile profesionale adecvate; toate animalele deținute în sisteme de creștere trebuie să fie inspectate cel puțin o dată pe zi. Animalele rănite sau bolnave trebuie să fie îngrijite fără întârziere și, dacă este necesar, să fie izolate într-o încăpere adecvată; proprietarul animalelor sau deținătorul acestora păstrează un registru care indică toate tratamentele medicale efectuate pentru o perioadă de cel puțin trei ani; oricărui animal, chiar dacă este ținut legat sau închis, trebuie să i se aloce un spațiu suficient care să îi permită acestuia să se deplaseze fără să îi cauzeze suferințe sau vătămări inutile; orice material utilizat la construirea clădirilor trebuie să poată fi curățat și dezinfectat. Circulația aerului, nivelul de pulberi, temperatura și umiditatea ar trebui menținute în limite acceptabile. Animalele ținute în clădiri nu trebuie ținute în permanentă în întuneric, dar nici nu trebuie expuse fără întreruperi la lumină artificială; echipamentele automate sau mecanice care au un rol esențial pentru sănătatea și bunăstarea animalelor trebuie inspectate cel puțin o dată pe zi. În cazul utilizării unui sistem de ventilație artificială, trebuie prevăzut un sistem de rezervă adecvat pentru a garanta reînnoirea suficientă a aerului; animalele trebuie să primească o alimentație sănătoasă și adaptată, în cantități suficiente și la intervale de timp regulate. Orice altă substanță este interzisă, cu excepția celor administrate în scopuri terapeutice sau profilactice sau în scopul tratamentului zootehnic. În plus, instalațiile de alimentare și adăpare trebuie să limiteze riscurile de contaminare; nu trebuie să se practice metodele de creștere care provoacă suferințe sau vătămări, cu excepția cazului în care impacturile acestora sunt minime, temporare sau expres autorizate prin dispozițiile naționale. Niciun animal nu trebuie ținut într-o fermă dacă acest lucru are efecte negative asupra sănătății sau bunăstării sale.[10]

Reglementarea Uniunii Europene este în acord cu prevederile Convenției Consiliului Europei pentru protecția animalelor păstrate în scopuri agricole[11]. Normele Convenției urmăresc asigurarea unui climat legislativ care să stopeze suferințele animalelor și să asigure starea de sănătate a animalelor și echipamente tehnice riguroase utilizate în sistemele intensive de creștere a animalelor. În vederea implementării prevederilor Convenției, este instituit un Comitet responsabil cu următoarele atribuții: elaborarea și adoptarea de recomandări, emiterea de avize consultative, facilitarea soluționării amiabile a dificultăților care pot apărea în aplicarea Convenției, etc. [12]

În același sens cu reglementările analizate anterior, Convenția Consiliului Europei privind Protecția Animalelor la Sacrificare[13] urmărește armonizarea cadrului normativ de la nivel european cu scopul de a institui reguli de sacrificare mai blânde care să asigure un nivel mai ridicat de protecție în favoarea animalelor. Dispozițiile Convenției privesc atât obligațiile corespunzătoare modului de tratare a animalelor din abatoare (avem în vedere, în special, utilizarea echipamentului adecvat pentru descărcare, evitarea brutalizării sau a maltratării animalelor, îngrijirea animalelor care nu sunt sacrificate imediat la sosire) cât și reguli care guvernează operațiunea efectivă de sacrificare (anestezierea animalelor înainte de sacrificare, sacrificarea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu supună animalele unor suferințe inutile).

În centrul preocupărilor Consiliului Europei nu este plasat exclusiv subiectul protecției animalelor domestice. O problematică controversată care ține de etica în cercetarea științifică se referă la protecția animalelor utilizate în scopuri științifice sau experimentale. Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor Vertebrate utilizate în scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice[14] reglementează posibilitatea utilizării experimentelor științifice pe animale în mod subsidiar, doar în ipoteza în care nu există o altă alternativă viabilă. Totuși, în situația în care se impun experimente științifice, animalele utilizate în acest scop trebuie să fie selectate în temeiul unor criterii prestabilite și luându-se în considerare necesitatea de a se evita expunerea respectivelor animale la suferințe.

Pentru atingerea scopului Convenției, articolul 2 reglementează, în mod restrictiv, situațiile în care pot opera  experimentele asupra animalelor: evitarea sau prevenirea bolilor, sau a altor anomalii sau a efectelor acestora la om, animale vertebrate sau nevertebrate sau plante, inclusiv producția și testarea calității, eficacității și siguranței medicamentelor, substanțelor sau produselor; diagnosticarea sau tratarea bolilor, a stării de sănătate sau a altor anomalii sau a efectelor acestora la om, animale vertebrate sau nevertebrate sau plante; detectarea, evaluarea, reglarea sau modificarea condițiilor fiziologice la om, animale vertebrate și nevertebrate sau plante; protejarea mediului; cercetare științifică; educație și instruire; anchete de criminalistică.

Cadrul principial instituit de Consiliul Europei în materia protecției animalelor în contextul experimentelor științifice a fost translatat, mutatis mutandis, în sistemul de drept al Uniunii Europene: Directiva 2010/63/UE[15] impune măsuri de protecție a animalelor utilizate în scopuri științifice sau educative, stabilind, conform articolului 1, următoarele norme: (a) înlocuirea și reducerea utilizării animalelor în proceduri și îmbunătățirea metodelor de creștere, adăpostire, îngrijire și utilizare a animalelor în proceduri; (b) originea, reproducerea, marcarea, îngrijirea și adăpostirea, precum și uciderea animalelor; (c) operațiunile crescătorilor, furnizorilor și utilizatorilor; (d) evaluarea și autorizarea proiectelor ce implică utilizarea animalelor în proceduri. Protecția avansată de Directivă se aplică pe un orizont temporal extins, până la uciderea, relocarea sau returnarea animalelor într-un habitat sau sistem de creștere adecvat. Protecția efectivă oferită animalelor se concretizează în metode de eliminare a durerii, a suferinței, a stresului sau vătămărilor de durată prin utilizarea de anestezice, analgezice sau a altor metode similare.

Dispozițiile analizate în rândurile de mai sus prezintă animalele ca obiect al ocrotirii speciale având în vedere statutul subordonat al acestora (ele fie sunt conservate pentru a fi utilizate în scopuri agricole, pentru a servi drept obiect al cercetării științifice sau cu scopul de a fi sacrificate). Situația animalelor domestice de companie este esențialmente diferită: în cazul acestora drepturile se relativizează dat fiind faptul că acestea sunt în puterea și proprietatea stăpânului lor. Pasivitatea juridică asociată animalelor domestice nu poartă asupra faptului că sunt reificate[16] în raporturile cu oamenii ci derivă din rolul asumat în societate: acela de companion și ”element de ludic” al omului. Protecția animalului de companie față de comportamentele umane susceptibile de a înfrânge demnitatea este o problemă mai sensibilă în cazul animalelor de companie decât în cazul celor utilizate în scopuri agricole: dacă legiuitorul poate elabora norme clare în domenii precum sacrificare sau experimente științifice în funcție de care animalul este ferit de intruziuni și suferințe, situația este particulară dacă legiuitorul urmărește să reglementeze relația dintre animalul de companie și stăpânul său. În cazul din urmă, problematicile sunt multiple – de la metodele de dresaj adecvate demnității animalelor, la interzicerea comportamentelor care ridiculizează animalele, afectându-le bunăstarea psihologică.

Astfel, Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor de Companie[17] reglementează conceptul de bunăstare a animalelor în sens extins, cuprinzând atât obligația stăpânului de a nu supune respectivul animal la suferințe inutile cât și obligațiile de a asigura sănătatea animalelor și de a furniza toate mijloacele necesare pentru acomodarea acestora în gospodăria stăpânului lor: furnizarea unei cantități suficiente de apă și hrană; asigurarea condițiilor necesare pentru a face mișcare; luarea măsurilor pertinente pentru a preveni fuga animalului domestic.

Faptul că animalul domestic este în stăpânirea proprietarului său nu determină, de plano, restricționarea drepturilor cuvenite acestuia. Dimpotrivă, statutul de animal domestic conduce la atribuirea, în sarcina stăpânului, a unor obligații suplimentare de îngrijire a sănătății și de asigurare a bunăstării animalului; Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor de Companie interzice realizarea dresării într-un mod care contravine sănătății și bunăstării animalului, în special prin forțarea acestuia la depășirea abilităților naturale prin utilizarea de mijloace artificiale care produc suferință inutilă.

Deși noțiunea de demnitate a animalelor nu este implementată in expresis în conținutul Convenției,  articolele 9 și 10  reglementează cerințe care asigură, în mod implicit, un trai decent și demn: se interzice utilizarea animalelor de companie în evenimente publicitare exceptând situația în care sănătatea și bunăstarea animalului nu sunt periclitate și dacă nu se aplică tratamente sau dispozitive asupra unui animal cu scopul creșterii sau diminuării nivelului său de performanță. De asemenea, realizarea de operații chirurgicale în scopul modificării aspectului animalului de companie sau în scopuri non curative sunt interzise exceptând situațiile în care un medic veterinar apreciază că procedurile respective sunt necesare din motive medicale.

În revers, statutul de animal sălbatic este în legătură directă cu protecția mediului înconjurător decât cu un ansamblu de drepturi autonome ce decurg din această calitate. Convenția Europeană privind Conservarea Vieții Sălbatice și a Habitatelor Naturale[18] subliniază importanța protecției speciilor vulnerabile și pe cale de dispariție prin elaborarea și adoptarea de măsuri antipoluare, apte să asigure acestora un climat corespunzător de existență.

După modelul normelor internaționale și europene, dreptul românesc a instituit, prin Legea nr. 205/2004[19] cadrul normativ având ca obiect protecția animalelor care cuprinde norme ce interzic cruzimea și relele tratamente- acte care, în înțelesul Legii nr. 205/2004 se referă la: omorârea animalelor, cu intenţie; practicarea tirului pe animale domestice sau captive; organizarea de lupte între animale sau cu animale; folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla agresivitatea; folosirea de animale pentru expoziţii, spectacole, publicitate, realizare de filme şi în scopuri asemănătoare, dacă aceste activităţi le provoacă suferinţe fizice şi psihice, afecţiuni sau răniri; abandonarea şi/sau alungarea unui animal a cărui existenţă depinde de îngrijirea omului; administrarea de substanţe destinate stimulării capacităţilor fizice ale animalelor în timpul competiţiilor sportive, sub forma dopajului; maltratarea şi schingiuirea animalelor; intervenţiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal sau altor scopuri necurative, cum ar fi codomia, cuparea urechilor, secţionarea corzilor vocale, ablaţia ghearelor, coltilotul ciocului şi dinţilor; despărţirea puilor de mamă până la vârsta de minimum opt săptămâni de viaţă, etc.

Interzicerea tratamentelor crude și a supunerii animalelor la suferințe inutile reprezintă punctul de convergență al normelor internaționale, regionale și naționale în materia drepturilor animalelor.

În egală măsură, circumstanțierea mijloacelor prin care animalele pot fi utilizate în reprezentații artistice, limitarea metodelor de dresaj la situații care implică atitudini și comportamente adecvate din partea dresorului, adoptarea de măsuri legale pentru reducerea experimentelor științifice asupra animalelor sunt idei din care transpare conceptul de demnitate în asociere cu animalele.

Demnitatea animalelor -deși se comportă aidoma unui concept de claritate flexibilă, – reprezintă, în opinia noastră, o noțiune adecvată pentru a explicita rațiunea avută în vedere de legiuitor la elaborarea de norme care privesc interzicerea actelor susceptibile de a provoca animalelor suferințe inutile. Argumentația noastră se fundamentează pe teza conform căreia demnitatea animală derivă din conștiința de sine; deși filosofia stoică recunoaște aptitudinea demnității ca fiind în strânsă corelație cu autonomia morală și, implicit, cu abilitatea ființei umane de a resimți rațional conștiința propriei existențe, [20] demnitatea animală se regăsește în capacitatea ființei biologice non-umane de a resimți prin suferință sau bunăstare propria existență. Cu alte cuvinte, demnitatea animalelor se raportează la instinct și la modul în care acestea descoperă lumea prin instrumentarea stărilor dominatoare ale ființei în timp ce demnitatea umană se raportează la conștiința de sine a individului, la conștientizarea statutului supraordonat pe care individul îl reclamă în societate și a drepturilor corelative acestui statut. Prin cuantificarea celor două repere este clar că raționalizarea implică o cogniție superioară prin comparație cu acțiunea instinctuală ceea ce conduce la concluzia incongruenței dintre demnitatea umană și cea animală. Incongruența nu este de natură să nege existența demnității animale însă subliniază inegalitatea dintre cele două categorii.

Pe de altă parte, conceptul demnității animale nu este statornic înlăuntrul speciei: această observație se bazează pe faptul că normele analizate interzic tratamentul crud în relația cu animalele domestice de companie sau cu animalele domestice utilizate în scopuri agricole. Cazul animalelor sălbatice este atipic deoarece, după cum am antamat în rândurile de mai sus, protecția acestora este reflectată în legislație ca element conex protecției mediului înconjurător și, în special, ca element care vizează protecția faunei aflată în pericol de dispariție.

Faptul biologic de a fi în viață reprezintă justificarea cea mai frustă a demnității umane și a demnității animale. În jurul conceptului demnității se justifică orice tentativă de a decela categorii autonome de drepturi. Incongruența identificată în raporturile dintre demnitatea umană și demnitatea animală produce, ipso factum, inegalități în evaluarea corelației dintre drepturile omului și drepturile animalelor : individul este demn prin conștiință de sine și rațiune – fapt care generează responsabilitatea pentru propria autonomie de acțiune; această responsabilitate este afirmată inclusiv în relația cu animalele – a căror demnitate ”precară”, de factură instinctuală, se fundamentează pe stimul și reacție. Aflat la momentul prezent în formă programatică, cadrul documentelor internaționale adoptat în materia drepturilor animalelor atrage atenția asupra limitărilor impuse demnității animale: existența unui interes superior, justificat de protecția umanității. În consecință în relația drepturile omului-drepturile animalelor, individul este bi-funcțional fiind atât subiectul pasiv al realizării drepturilor animalelor, acestuia revenindu-i principalele obligații de protecție  cât și subiectul activ al propriilor prerogative care decurg din natura și demnitatea recunoscute pe cale legală.

Prof.univ.dr.Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

[1] Cass R. Sunstein, The rights of animals, University of Chicago Law School, Chicago unbound, 2003, p. 389.

[2] Denumirea oficială a documentului  în limba engleză Universal Declaration on Animal Welfare. A proposal for a Declaration on animal welfare arising from the Manila Conference [on animal welfare (march 2003) and the Costa Rica steering committee meeting (november 2005)].

[3] UN Convention on Animal Health and Protection (UNCAHP) / 1st pre-draft, Global Animal Law GAL Association 2018.

[4] Este definită ca starea individului de a face față patologiei, incluzând factorii fizici, mentali și sociali și nu doar impactul bolii sau al bolilor.

[5] Include atât conservarea speciilor de animale (protecția speciilor de animale sălbatice amenințate de dispariție), cât și bunăstarea animalelor (așa cum este definită prin prezenta).

[6] Poate fi definită ca starea animalului de a face față provocărilor mediului său, inclusiv absența suferințelor fizice și psihologice, precum și satisfacerea nevoilor sale biologice, inclusiv fiziologice, etologice și sociale.

[7] Article 3 of UN Convention on Animal Health and Protection (UNCAHP) / 1st pre-draf, Global Animal Law GAL Association 2018.

[8] Article 4 of UN Convention on Animal Health and Protection (UNCAHP) / 1st pre-draf, Global Animal Law GAL Association 2018.

[9] Directiva 98/58/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind protecția animalelor de fermă, L 221/23.

[10]Conform informațiilor disponibile la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/LSU/?uri=CELEX:31998L0058.

[11] Adoptată la Strasbourg, la data de 10 martie 1976, intrată în vigoare la data de 10 septembrie 1978 prin obținerea unui număr de 4 ratificări.

[12] Conform informațiilor accesibile la adresa: https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/087/.

[13] Adoptată la Strasbourg, la 10 mai 1979 și intrată în vigoare ca urmare a obținerii unui număr de 4 ratificări la data de 11 iunie 1982.

[14] Adoptată la Strasbourg la data de 18 martie 1986 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1991 după obținerea a 4 ratificări.

[15] Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 septembrie 2010 privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L276/33.

[16] Termenul desemnează acțiunea de a privi o vietate aidoma unui obiect; din punct de vedere etimologic, termenul provine din latinescul res;-ei care semnifică ”lucru”, ”obiect”.

[17] Adoptată la Strasbourg pe 13 noiembrie 1987 și intrată în vigoare la 1 mai 1992 prin obținerea a unui număr de 4 ratificări.

[18] Adoptată la Berna, la data de 19 septembrie 1979 și intrată în vigoare la 1 iunie 1982.

[19] Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 din 30 aprilie 2014.

[20] Craig Duncan, Animal Dignity, Ithaca College, 2020, p. 1-11; articol accesibil la adresa https://faculty.ithaca.edu/cduncan/docs/web_papers/animaldignity/.

I. Reproducerea asistată

Impactul ştiinţei medicale asupra reproducerii umane este major. Crearea vieţii în laborator bulversează conceptele de familie, de procreare, de maternitate, paternitate. Reproducerea umană dominată de legile naturii, ce părea inaccesibilă oricărei intervenţii exterioare[1] este acum depăşită de reproducerea medicală ce disociază sexualitatea de procreare şi ajunge chiar să nege dualitatea bărbat-femeie[2].

Potrivit definiţiei din legea franceză (inclusă în Codul sănătăţii publice)[3] reproducerea medical asistată (RMA) constă în „totalitatea gesturilor clinice şi biologice ce permit concepţia in vitro , transferul embrionilor şi inseminarea artificială precum şi orice tehnică ce are un efect echivalent şi permite procrearea în afara procesului natural”.

Tehnicile de RMA pot fi intracorporale (inseminarea artificială, transferul de gameţi) şi extracorporale (când fertilizarea are loc în afara corpului femeii, prin  fertilizare in vitro -FIV, transfer de zigot, transfer de embrion, injecţie indocitoplasmică de spermatozoid). Materialul genetic folosit în tehnicile RMA poate aparţine cuplului  sau poate proveni de la donatori.

Adepţii RMA au clamat „dreptul de a procrea” prin apel la ştiinţă. Până unde se poate merge şi în ce fel drepturile copilului şi statutul său vor fi protejate este greu de spus. În mod tradiţional, filiaţia reprezintă o legătură biologică (bazată pe procreaţie şi naştere) sau civilă (rezultată din adopţie) şi, în acelaşi timp, o instituţie socială şi juridică cu profunde implicaţii.

În dreptul românesc filiaţia firească rezultă din descendenţa unei persoane din alta sau pe existenţa unui ascendent comun mai multor persoane. În sens restrâns, filiaţia se referă la raporturile dintre părinţi şi copi. Filiaţia este element al stării civile şi reper al personalităţii juridice şi al identităţii unei persoane. Rudenia civilă, rezulată din adopţie (instituţie străveche despre care aflăm încă din Codurile lui Hamurabi sau Iustinian) a cunoscut diferite etape, dar, în esenţă a urmărit acelaşi scop, de a asigura continuitatea familiei.

În filiaţia firească maternitatea este fundamentată pe faptul naşterii iar paternitatea rezultă din faptul concepţiei. Din punct de vedere juridic valoarea simbolică a naşterii este legată de adevărul filiaţiei, este evenimentul prin care mama se relevă şi, prin forţa dreptului, indică tatăl. Cine sunt „noii” părinţi rezultaţi din RMA? Filiaţia, în zilele noastre are, pe lângă cele două surse menţionate  forma artificială ce rezultă din reproducerea asistată medical.

După cum am menţionat deja, tehnicile de reproducere medical asistată sunt diverse şi continuă să se diversifice. În cazul inseminării artificiale, după prelevarea de material genetic patern şi tranferarea în corpul mamei, din punct de vedere juridic, stabilirea filiaţiei faţă de tată este problema ce trebuie rezolvată, mama fiind indicată prin faptul naşterii. La fertilizarea  in vitro (FIV), indiferent că este vorba despre femeia căsătorită sau necăsătorită, stabilirea filiaţiei faţă de mamă este determinantă, paternitatea urmând a se stabili în funcţie de starea civilă a mamei în momentul concepţiei sau naşterii. Maternitatea de substituţie sau „surogat” este aceea realizată de o femeie ce acceptă să poarte o sarcină pentru o altă femeie ce doreşte să devină mamă (sarcină rezultată fie din implantarea embrionului obţinut din gameţii cuplului solicitant, fie din inseminarea cu gameţii soţului). Rezervată iniţial cuplurilor heterosexuale maternitatea surogat tinde să devină o formulă la care apelează tot mai frecvent cuplurile de acelaşi sex sau bărbaţii singuri. Desigur, problemele etice şi juridice pe care le ridică fiecare dintre aceste tehnici, sunt extrem de complexe[4]. Maternitatea şi principiul „mater semper certa est” ajung să fie puse sub semnul întrebării de disocierea dintre mater genitrix şi mater gestatrix. Paternitatea este din ce în ce mai departe de conceptul clasic de „concepţie” şi, în schimb, mai ataşat ideii de „acord de a concepe”. Se trece astfel de la logica biologică la logica volitivă a procreării[5].

În România reproducerea asiatată a început să fie practicată pe terenul non-dreptului, când nu existau reglementări clare, în afara celor generale (e.g. Legea privind reforma sănătăţii 95/2006 în care, în vederea unei alinieri la cerinţele Convenţiei de la Oviedo[6] şi ale Protocolului său din 1998 prevedea posibilitatea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane în „scopuri terapeutice” şi necesitatea consimţământului informat). Un proiect de lege privind mamele surogat a fost elaborat în 2011, în care aspectele ca respectul demnităţii umane, interesul copilului etc. sunt depăşite de cele tehnice (vârsta mamei,faptul de a avea deja propriul copil, interzicerea donării de către ea sau partenerul ei a celulelor pentru copil, încheierea unui contract, neoneros, în faţa unui notar şi, respectiv, stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau pe cale judecătorească).

II. Noua paradigmă parentală

Familia tradiţională, formată din tată, mamă, copii, precum şi raporturile dintre aceştia se schimbă fundamental şi bulversant sub impactul progresului ştiinţific. Pe glob sunt consacrate  noi modele iar impunerea altora este deja clamată. Câteva exemple vor fi edificatoare:

1. „Parentalitate intenţională”. Este un termen consacrat în 1997 în legătură cu o cauză (Luanne and John Buzzanca) a unui cuplu american care a conceput un copil apelând la un donatori de produse de concepţie şi la o mamă purtătoare. Termenul provine, evident, din formularea înstanţei care s-a referit la intenţia celor doi de a avea un copil[7]. Ulterior, a început să fie folosit cu referire un singur părinte şi la „familii intenţionale”.
2. Mama singură „prin alegere” (SMBC, însemnând „single mother by choice”) care desemnează femeia ce doreşte să aibă un copil numai al ei, pe care să-l crească singură. Acest lucru se poate realiza natural (fără informarea tatălui), prin adopţie, dar, cel mai adesea, prin recurgerea la băncile de spermă[8].
3. Tată singul „prin alegere” care recurge, de asemena, la donatoare de ovule şi la o mamă surogat gestaţională. Bizar este faptul că deşi copilul rezultat are o mamă genetică (donatoarea) şi una care i-a dat naştere, dorinţa egoistă a tatălui îl va priva de prezenţa efectivă a unei mame.

Întrebarea interesantă din punct de vedere juridic este aceea referitoare la întocmirea certificatului de naştere al copilului. Problema s-a pus în Statele Unite în faţa Curţii de Apel din Maryland (în 2007) care a decis că dacă mama surogat nu are o legătură genetică cu copilul nu poate figura pe actul de naştere. Diversitatea legislativă din SUA face ca, o altă instanţă (din Washington DC, în 2001) să refuze unui tată gay recunoaşterea ca mamă a donatoarei, deşi legătura genetică exista[9].

3. Concepţia postumă (care presupune o disociere „temporală”[10] dintre sexualitate şi procreare, faţă de disocierea numită „spaţială” care se foloseşte pentru embrionul obţinut in vitro sau in utero şi care trebuie reimplantat).

Aceasta a fost admisă şi facilitată prin depozitarea în bănci a produsului seminal în cazul bărbaţilor bolnavi de boli incurabile sau a militarilor din trupe speciale. Scenariul este, oricum, destul de sumbru pentru copii pentru că, adesea nu doar soţiile sau partenerele îşi exprimă dorinţa de a avea un copil ci şi mamele unor decedaţi pentru a asigura continuitatea familiei printr-un nepot (un asemenea caz a fost semnalat în Rusia, mama defunctului recurgând la o mamă purtătoare[11]).

4. Părinţii de acelaşi sex. Avem în vedere atât părinţii căsătoriţi cât şi cei necăsătoriţi. După cum se ştie, începând cu anul 2000, în Europa ţări precum Olanda, Belgia, Spania, Norvegia au legalizat căsătoria homosexualilor. Pe glob mai adăugăm Argentina şi Africa de Sud şi, dintre statele americane, Massachusetts, Connecticut, Iowa, New Hampshire, Washington DC, New York. Problema căsătoriilor homosexuale este extrem de delicată şi ridică numeroase întrebări etice, sociale şi juridice. Dacă unii partizani ai acestei idei susţin că avantajul pentru copii rezultă din faptul că, oricum, există, doi părinţi (faţă de cazurile de copii proveniţi din cupluri heterosexuale divorţate), din punctul nostru de vedere există riscul perpetuării unui nou model de viaţă de către copiii crescuţi astfel.

Ne întrebăm de ce cuplurile de acelaşi sex care au revendicat legalizarea legăturii lor  au optat pentru denumirea clasică de „căsătorie” care a reprezentat şi încă reprezintă o instituţie tradiţională, o uniune între două persoane de sex diferit care are ca scop procrearea. Extinderea definiţiei la simpla uniune „emoţională”[12] lipsită de dimensiunea biologică esenţială este de natură să afecteze conceptul de căsătorie. De asemenea, solicitările cuplurilor de acelaşi sex de a deveni părinţi sunt iarăşi paradoxale câtă vreme, în cele mai multe cazuri, „deconectarea” faţă de părinţii biologici este evidentă. De unde „provin” copiii acestor cupluri? Din inseminarea artificială (ca în Danemarca, unde o lege adoptată în 2006 permite acest lucru în spitalele publice sau în Norvegia, potrivit unei legi din 2008). Încă din 2004 s-a folosit termenul de „gayby boom” (Barbara Walters) cu referire la copii cuplurilor de acelaşi sex.

5. Co-parentalitatea şi aranjamentele anterioare concepţiei[13] consituie cea mai nouă formă de parentalitate care presupune creşterea copiilor în două case separate dar cu implicarea fiecăruia dintre părinţi. Metoda este folosită atât de partenerii heterosexuali cât şi de cei homosexuali, ideea centrală fiind aceea a absenţei oricărei implicări sentimentale şi a unui domiciliu comun. De pildă, în Marea Britanie a fost de notorietate cazul unei lesbiene care şi-a dorit un copil dar a căutat să facă o înţelegere anterioară concepţiei cu donatorul în vederea acceptării responsabilităţii ulterioare ca părinte. De asemenea, în Canada există un site pentru parteneri de acelaşi sex care ajută cuplurile să găsească parteneri de sex opus pentru conceperea de copii cărora să le fie „co-părinţi”[14].
6. Familiile cu trei părinţi. O asemenea situaţie a fost creată pe cale judecătorească pentru prima oară în 2007, în Canada, când mama biologică şi tatăl biologic ai unui copil au cerut instanţei ca dreptul de părinte să fie recunoscut şi partenerei lesbiene a mamei şi acest drept a fost dobândit. În acelaşi an, în Pennsylvania (cazul Jacob vs. Shultz-Jacob) o instanţă a recunoscut dreptul de părinţi celor două mame lesbiene şi donatorului[15].

Inutil să adăugăm că îndepărtarea de filiaţia fondată pe legătura de sânge înseamnă, în majoritatea acestor cazuri, o luptă pentru căutarea originilor… Acceptarea „proiectului” parental drept criteriu unic pentru construirea identităţii unui copil atrage riscul transformării acestuia în simplu instrument voinţei lor[16].

III. Între drept şi non-drept

Dreptul încearcă să se adapteze la aceste noi realităţi prin redefinirea unor instituţii şi a unor concepte juridice. De pildă, Canada, care a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex a înlocuit în lege termenul de „părinte natural” cu acela de „părinte legal”[17]. Spania, după legalizarea căsătoriilor homosexuale a modificat Registrul Civil National în sensul că în locul tradiţionalilor termeni de „mamă” şi „tată” apar cei de „Progenitor” A şi respectiv B[18]. La fel s-a întâmplat în statul Massachusetts unde Departamentul de Stat pentru Sănătate Publică a modificat certificatul de căsătorie în sensul că soţul şi soţia se numesc „părţi” şi a propus modificarea certificatelor de naştere care să indice părintele „A” şi părintele „B” în loc de mamă şi tată[19].

Maternitatea de substituţie este o problemă controvesată: unele state o interzic, altele o permit în scopuri filantropice (Franţa) sau altele (unele state americane) impun condiţia încheierii de contracte de surogat, neoneroase, în care termenii să fie clar stabiliţi în funcţie de legislaţie.  Dacă este greu de apreciat natura juridică şi legitimitatea  contractului dintre un cuplu şi mama purtătoare, cu atât mai greu este de crezut în gratuitatea acestui gest care atinge substanţa principiului etic al necomercializării corpului uman.

Diferenţele legislative şi voinţa celor ce doresc să fie părinţi au creat un gen  de „turism în scop de procreaţie” care complică şi mai mult lucrurile. Pentru că maternitatea surogat pare să fie formula necesară pentru cele mai multe din tipurile de combinaţii volitive descrise mai sus, câteva exemple se impun. În Franţa, unde procrearea pentru altul este interzisă, cazul Menesson[20] este de notorietate. Este vorba despre doi soţi francezi care au recurs la o mamă purtătoare în California, produsul de concepţie provenind de la mama purtătoare şi un prieten al cuplului. S-au născute două gemene care, potrivit legii americane au fost declarate ca aparţinând cuplului. Odată reveniţi în Franţa s-au lovit (timp de 10 ani) de refuzul autorităţilor de a stabili filiaţia prin transcrierea, la cererea lor, actelor de stare civile emise în California. Potrivit deciziei Curţii de Apel din Paris din 2009, soţia nu este recunoscută ca mamă a copiilor. Paradoxul este că, într-un caz aproape similar, a două fete născute cu mamă purtătoare în India, Curtea de Apel din Rennes a validat în 2011 transcrierea actului de naştere, care a fost interpretată ca o recunoaştere a unui act emis în străinătate.

În Marea Britanie unde „surogatul comercial” este interzis, un judecător a validat  recunoaşterea filiaţiei unui copil născut în Illinois cu mamă purtătoare, exprimându-şi  nemulţumirea numai cu privire la suma exorbitantă pretinsă de aceasta din urmă şi fără a aminti măcar de interzicerea comercializării corpului uman sau de de interesul superior al copilului[21].

Este evident că pe terenul non-dreptului aceste situaţii se pot perpetua, creind tot mai multe incertitudini. Maternitatea, care reprezenta însăşi legea firii, nu mai este sigură, faţă de paternitate care are  de partea sa testele ADN.

Anonimatul donatorilor de gameţi se situează la intersecţia a două drepturi fundamentale: al persoanei majore care doreşte anonimatul (şi refuză astfel ideea de filiaţie, cum este în Franţa) şi dreptul copilului de a-şi cunoaşte ascendenţa (Suedia, Elveţia, Olanda, unele state americane). Deşi s-a insistat pe aspectul pozitiv al renunţării la regula anonimatului care poate crea măcar o anumită legătură între copil şi părinte se pare că această schimbare a dus la scăderea drastică a numărului de donatori (Marea britanie) sau la un fenomen de „migrare” către state care încă păstrează anonimatul[22].

Adopţia, ca expresie a altruismului uman şi a dorinţei de a avea un copil –detaşată de vanitatea de a-şi regăsi în el,cu orice preţ, amprenta genetică- a devenit „răul necesar” pentru a legaliza toate aceste noi tehnci, pentru a dobândi titlul juridic privind filiaţia.

IV. Aspecte jurisprudenţiale la CEDO

Cel mai important document internaţional adoptat până în prezent în materie de bioetică este Convenţia de la Oviedo privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (adoptată în 1997) care a fost privită ca un act de curaj al statelor membre ale Consiuliui Europei prin limitările  impuse biomedicinei. Abordarea diferită a relaţiei medic-pacient, consimţământul informat al  acestuia din urmă, stabilirea de limite în utilizarea unor părţi ale corpului uman sunt doar câteva repere convenţionale. Desigur, domeniul bioeticii este unul în continuă construcţie, dovadă fiind protocoalele ulterioare şi continua preocupare a statelor pentru a răspunde numeroaselor provocări  ale progresul medical.

Lipsa unui mecanism de aplicare al acestei convenţii face ca o parte din cazuri să fie îndreptate spre CEDO, ca instanţă creată pe baza Convenţiei Europeane a drepturilor omului. Acestea, atunci când privesc relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, stabilirea filiaţiei etc. intră sub incidenţa art. 8 al Convenţiei care impune statelor membre respectarea dreptului la viaţă privată.

Curtea Europeană extinde noţiunea de familie apreciind că relaţiile de familie transced angajamentele legale sau sociale, că un copil are acest drept independent de divorţul părinţilor sau de absenţa unui certificat de căsătorie între aceştia (Şerife vs. Turcia, 2009). În acelaşi timp însă, instanţa evită cantonarea într-o definiţie a familiei referindu-se la mobilitatea sa istorică, sociologică, juridică[23].

Dacă legătura de rudenie nu este stabilită, forul european cere statelor părţi crearea condiţiilor pentru desfăşurarea unei vieţi de familie normale, în care copilul să fie integrat[24],  garantarea posibilităţii de stabilire a filiaţiei şi asigurarea primatului adevărului biologic faţă de prezumţia de paternitate[25].

În urmă cu câteva decenii CEDO a stabilit necesitatea respectării de către state a egalităţii filiaţiei naturale cu cea legitimă. În cauza Marckx vs. Belgia (1979), absenţa din legislaţia belgiană a principiului mater semper certa est însemna încălcarea dreptul copilului de a avea raporturi familiale şi patrimoniale. Stabilirea maternităţii de către o mamă celibatară numai prin recunoaştere (faţă de stabilirea maternităţii pentru copilul legitim prin efectul naşterii) era, într-adevăr, la acea oră o discriminare în sensul art. 14 (coroborat cu art.8) din Convenţia Europeană. Distincţia între copiii naturali şi legitimi, între mame celibatare şi căsătorite reflecta realitatea acelor ani, dar sensul termenul de „familie” era cel tradiţional (ca legătură de rudenie căreia i se adaugă o relaţie afectivă (cum subliniază Curtea în cazul menţionat).

Ulterior, lucrurile se complică. Instanţa europeană se concentrează pe un singur criteriu pentru a califica existenţa unei relaţii de familie în sensul art. 8 din Convenţie: acela al efectivităţii unei relaţii. Dacă în cauza Söderbäck vs. Suedia (1998) „efectivitatea” relaţiei tatălui adoptiv cu copilul de 8 luni primează faţă de raportul de filiaţie al acestuia cu tatăl biologic[26], ceea ce lărgeşte sfera de aplicare a noţiunii de „viaţă de familie”[27], în  X,Y,Z vs. Regatul Unit[28] Curtea a avansat conceptul de legături de familie „de facto” cu referire la relaţia dintre un transsexual, partenera sa şi copilul acesteia, născut ca urmare a inseminării artificiale de către un donator[29]. În acest ultim caz instanţa apreciază efectivitatea ca fiind un concept autonom.

Ceea ce se poate remarca este deplasarea accentului dinspre „familie”, care pare să conteze din ce în ce mai puţin ca model, spre „relaţii de familie” şi viaţă de familie[30]. Oricum, în câmpul acestor relaţii nu sunt acceptate (deocamdată) drepturi părinteşti transsexualilor şi homosexualilor (ceea ce face ca efectivitatea despre care am amintit să nu fie acceptată ca un criteriu absolut[31]).

Cele mai dificile probleme pentru CEDO par a fi cele privind dreptul la identitate al persoanei, la cunoaşterea originilor sale, ca parte a vieţii private (circumscris aceluiaşi art. 8 din convenţie). Incertitudinile privind identitatea provin din diversitatea tehnicilor de reproducere medical asistată dar şi  din cea legislativă la nivelul statelor europene. În condiţiile în care, de pildă, sunt puse în balanţă (ca în cauza Odièvre vs. Franţa[32]) dreptul mamei de a păstra anonimatul donatorului şi dreptul copilului -devenit adult- la construirea propriei identităţi prin dezlegarea misterului naşterii sale este evidentă imposibilitatea Curţii de a se pronunţa tranşant.  Totuşi, de la soluţia  trimiterii la „marja de apreciere” a statelor  în 1997 (în cazul X vs. Regatul Unit) Curtea ajunge în 2002 (Mikulic vs. Croaţia)[33] să instituie o obligaţie pozitivă în sarcina statelor, în sensul asigurării accesului persoanelor la datele privind indentitatea proprie. Astfel, imposibilitatea efectuării testului ADN pentru stabilirea paternităţii trebuie suplinită „prin mijloace alternative” care să asigure clarificarea „cu celeritate” a acestui aspect[34].

V. Concluzii?

Suntem departe de a putea conchide că dreptul poate ţine pasul cu ştiinţa. Astăzi, definiţia familiei pare desuetă, copilul cu doi părinţi naturali devenind excepţia într-o „lume nouă”, atât de asemănătoare celei imaginate de Huxley. Cum va arăta familia viitorului în aceste condiţii este greu de spus. Noţiunea de „interes” al copilului în numele căreia documentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului dar şi legile interne ale statelor au acţionat până acum capătă noi sensuri. Datorăm răspunsuri numeroaselor întrebări ce nu încetează să apară. Este intersul copilului nenăscut acela de a fi obiectul unor înţelegeri prealabile, al unor „comenzi” ce servesc de cele mai multe ori numai dorinţa unor persoane? Este preferabil ca părinţii biologici să fie marginalizaţi (donatorii, de pildă) iar cei „sociali” să fie privilegiaţi?  În ce mod dreptul la identitate – ca parte a dreptului la viaţă privată mai- este respectat? În ce termeni i s-ar putea explica unui copil cine sunt „mama intenţională”, „tatăl intenţional”, cei doi donatori de produse de concepţie şi mama surogat? Care va fi apelativul ce se va impune unui copil acolo unde „mama” şi „tata” au devenit progenitori  sau părinţi „A” şi „B”? Copilul cu un singur părinte, care până mai ieri, era un accident nefericit (urmare a unui  divorţ sau a decesului unui soţ) trebuie să se impună ca normalitate? Părinţii genetici, gestaţionali şi sociali vor trebui să devină „etichete” diferite pentru copii concepuţi în diferite moduri?  Nu se va  deschide calea spre (cel puţin) o nouă formă de discriminare a copilului, aceea rezultând din circumstanţele naşterii?

*A. Ciucă, L’intérêt de l’enfant à naître versus le droit à l’identité de la personne, Noua Revistă de drepturile omului nr.4/2012, pp.3-11, Ed. CH Beck

[1] Marie-France Nicolas-Maguin, Droit de la filiation et procréation médicalisée: une coexistence difficile, Droit et cultures [Online] ,51, 2006-1, online since 18 April 2009, http://droitcultures.revues.org/861

[2] Din 2005 cercetătorii britanici au obţinut aprobarea pentru producerea unui embrion din AND-ul a două femei, Apud. Marie-France Nicolas-Maguin, op. cit., p. 125.

[3] Ghe. Scripcaru, A. Ciucă, V. Astărăstoaie, C. Scripcaru, Introducere în biorept. De la bioetică la biodrept. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 170.

[4] Ghe. Scripcaru, A. Ciucă, V.Astărăstoaie, C. Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Editura Polirom, 1998, pp. 132-135.

[5] Françoise Laborie, Joachim Marcus-Steiff, Josyane Moutet, Procréation et filiation. Logiques des conceptions et des nominations, L’Homme, 95, Juillet-Septembre, 1985, XXV(3), pp.5-38.

[6] România a aderat la Convenţie şi la Protocolul adiţional din 1998 prin Legea nr. 17 din 22 februarie 2001.

[7] Elisabeth Marquardt, One Parent or Five. A Global Look at Today’s New Intentional Families, Institute for American Values, 2011, p. 7.

[8] Idem, p. 10-14.

[9] Idem, p. 17.

[10] Françoise Laborie, Joachim Marcus-Steiff, Josyane Moutet, Procréation et filiation. Logiques des conceptions et des nominations, L’Homme, 95, Juillet-Septembre, 1985, XXV(3), pp.5-38.

[11] Idem, p. 19.

[12] Sherif Girgis, Robert P. George, Ryan T. Anderson, What is Marriage?, Harvard Journal of Law and Public Policy, Vol. 34,nr. 1, Winter 2010, p. 276.

[13] Idem. p. 33.

[14] E. Marquardt, One Parent…, , p. 34.

[15] E. Marqauardt, One Parent…., p. 37.

[16] Alain Supiot, Homo juridicus, Editura Rosetti educational, 2011, p. 225.

[17] Elisabeth Marquardt, The Revolution in Parenthood. An Emerging Global Clash Between the Adult Rights and Children’s Needs, Institute for American Values, 2006, p. 10.

[18] Idem., p. 11.

[19] Idem., p. 14.

[20] Daniela Quelhas, Bioéthique et protection des droits fundamentaux de la personne humaine – la France ratifie la Convention d’Oviedo de 1997, Sentinelle, Bulletin nr. 313/15.07.2012, SFDI, Strasbourg.

[21] Ibidem.

[22] Elisabeth Marquardt, The Revolution in Parenthood…,p. 32.

[23] Mazurek vs. Franţa, 1 febr. 2000, 34406/97, §.85, ECHR 2000 II

[24] Marckx vs. Belgia, hotărârea din 13 iunie, Seria A, nr. 31, în  V.Berger, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, IRDO, 1998, pp.319-323.

[25] Jean François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, p. 265.

[26] (2000) 29 EHRR, 95.

[27] Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului,Editura Polirom, 2006, p. 335.

[28] X,Y, Z vs. United Kingdom, Reports 1997 II, nr. 35, p. 619 (1997)24, par. 51.

[29] J.F. Renucci, op. cit., p. 267.

[30] Idem, p. 260.

[31] Idem, p. 268.

[32] 42326/1998,§ 29, ECHR 2003 III.

[33] 53176/1999, §53, ECHR 2002 II.

[34] F. Sudre, op. cit., p.337.

Adoptarea unui propuneri legislative pentru modificarea articolului 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011, aflată în prezent în analiza Curții Constituționale,  prin care se interzic în instituțiile de învățământ activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași pune la încercare societatea românească din punctul de vedere al maturității, toleranței și acceptării diversității. Reacțiile privind inițiativa legislativă au fost evident împărțite, atât pro și contra[1]. De multe ori, însă, diversele luări de poziții mai degrabă  au suferit fie prin accentele pasionale, fie prin cunoașterea insuficientă a conceptelor și modului în care organizațiile din domeniul drepturilor omului s-au raportat la ele. În rândurile de mai jos ne propunem să prezentăm aceste aspecte, cu dorința de a prezenta informații suplimentare utile  celor interesați de problematica abordată.

*

Identitatea de gen se referă la modul în care individul înțelege să se raporteze la standardele culturale ale comunității de apartenență. În mod tradițional, genul a fost asociat cu atitudinile, valorile, comportamentul pe care societatea le atribuie femeilor și bărbaților în temeiul tiparelor culturale validate de majoritatea membrilor săi. Esența a ceea ce înseamnă a fi femeie sau bărbat în societate (de la responsabilizare, la manifestare individuală sau relaționare în cadrul comunității)  este cuprinsă în conceptul de gen. Societățile conservatoare sunt binare prin raportare la identitatea de gen întrucât apreciază că individul se afirmă în societate printr-un model comportamental singular (dominat fie de trăsături masculine, sau de trăsături feminine), excluzând posibilitatea acestuia de a adopta un model hibrid, apt să sintetizeze deopotrivă particularități feminine și masculine. În același sens, în mod tradițional este negată posibilitatea deconectării dintre percepția pe care individul o are despre sine și rolul atribuit de societate.

Deși distincte, conceptele de gen și sex sunt corelate prin credința conform căreia ansamblului exterior, alcătuit din trăsături fiziologice, biologice specifice constituției feminine/masculine i se repartizează, în mod corespondent, un for interior compus din raționamente, atitudini și modalități de relaționare, proprii celor două genuri.

Complexitatea umană impune necesitatea depășirii gândirii tradiționaliste și cercetarea unor noi orizonturi de cunoaștere a identității de gen. Conștientizând propria existență, individul optează pentru propriul mod de raportare la sine și la ceilalți inclusiv din perspectiva comportamentului social și al consecințelor sexuale ale acestuia. Urmărind scopul decelării motivelor care determină individul să opteze pentru un ansamblu de comportamente/atitudini/valori,  în literatura de specialitate[2]  au fost elaborate 2 modele explicative  ale identității de gen: modelul dinamic și modelul social. Primul sugerează că adeziunea individului la o anumită conduită este oscilantă de-a lungul existenței, dat fiind faptul că într-un anumit moment al vieții, individul este capabil de a stabili o legătură genuină cu o anumită formă de manifestare a propriei personalități. Dezvoltarea personală poate conduce la recunoașterea apartenenței la un anumit gen sau la renegarea genului care i-a fost atribuit individului în mod tradițional. În tot cazul, deși unele studii susțin avantajele constanței genului pe parcursul vieții individului, nu putem nega pericolul stereotipizării decurgând din această conduită. Modelul social este apropiat de viziunea clasică și se bazează pe ideea conform căreia individul este tentat să rezoneze cu un anumit gen în funcție de influența exercitată de cei din jur. Procesul de socializare rezultă inclusiv din transmiterea de mesaje referitoare la ceea ce este adecvat și corespunzător pentru femei și bărbați. Din perioada copilăriei, omul este gratificat pentru implicarea într-un comportament adecvat genului. Deși manifestările sociale conforme cu genul pot aduce recompense individului, există situații în care acestea pot genera conflicte interne sau chiar de-dublarea individului, scindarea psihicului și chestionarea propriei morale. Teoria socializării admite că incongruențele dintre expresia genului și identitatea de gen pot conduce la reconversia de gen a individului. Interacțiunea dintre acestea din urmă și forțele sociale determină un construct maleabil al genului care poate suferi modificări în funcție de imaginea pe care individul o conștientizează în relație cu propria persoană.

În lumina celor expuse mai sus, identitatea de gen reprezintă sentimentul profund de adeziune a individului față de un ansamblu de comportamente, atitudini sau valori. În ipoteza în care identitatea de gen nu este raliată cu sexul atribuit persoanei la naștere, este aplicat termenul transgender care desemnează indivizi având un comportament ce îmbină particularități ale ambelor genuri (persoane care se identifică în afara binarului masculin/feminin) și care, în consecință, pot avea orice orientare sexuală și orice caracteristici sexuale. Persoanele al căror sentiment de apartenență la un anumit gen este corespunzător sexului atribuit la naștere sunt identificate în literatura de specialitate ca cisgender în timp ce persoanele agender resping ideea de a fi definite prin intermediul unei identități fixe a genului.[3]

După cum am antamat deja în rândurile de mai sus, orientarea sexuală prezintă conexiuni cu identitatea de gen deși cele două nu desemnează aceeași dimensiune a individului. Orientarea sexuală se referă la relaționarea inter-umană  prin aplicarea criteriului atracției fizice, romantice sau emoționale dintre persoane. Urmare a aplicării acestui criteriu de identificare, sunt evidențiate diferite categorii ale orientării sexuale: (1) indivizii care sunt atrași din punct de vedere sexual de persoane de același sex (homosexualitate), (2) femeile a căror orientare sexuală primară este îndreptată către persoanele de același sex (lesbianism), (3) persoanele care, situându-se în afara coordonatelor de gen binare (masculin/feminin), neagă sexualitatea atribuită prin naștere și dezvoltă interes de relaționare romantică cu persoane având același sex cu cel înnăscut (transsexuali), (4) persoanele care, în mod natural, fără intervenții chirurgicale, dezvoltă caracteristici sexuale primare sau secundare care nu corespund în mod riguros femeilor sau bărbaților (intersexualitate); (5) persoanele care, în mod natural, nu simt atracție sexuală față de persoanele de sex opus (asexualitate).[4]

Cercetarea precară în materie de gen și sexualitate aferentă perioadei anilor 1990-2010 a condus la achiesarea tacită, în rândul comunităților umane, a binarului masculin-feminin și a heterosexualității[5].  Per a contrario, tipologiile homosexualității, lesbianismului, transsexualității, intersexualității, etc. erau circumscrise anomaliilor sociale, fiind considerate afecțiuni psihice.

Opacitatea cercetărilor conducea la stigmatizare, discriminare, marginalizare socială și, în versiunile agravate, la crime sau discursuri oficiale motivate de ură. Odată cu evoluția societății umane, plasarea identității de gen în centrul preocupărilor științifice a condus la concluzia conform căreia afirmarea identității de gen și asumarea unei anumite orientări sexuale reprezintă rezultatul unei decizii individuale, adoptată în conformitate cu propria conștiință, ca rezultat al autonomiei personale.

În mod corelativ, a evoluat și perspectiva științelor medicale asupra incongruenței de gen și orientărilor sexuale de tip LGBT. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a revizuit, în cadrul celei de-a 43-a Adunare Mondială a Sănătății, documentul numit Clasificarea Internațională a Bolilor în acord cu cercetările medicale care stabileau că formele de manifestare a homosexualității nu pot fi calificate drept tulburări psihice. În Clasificarea Internațională a Bolilor elaborată de OMS în anul 2019, secțiunea F65 din document referitoare la tulburări de preferință sexuală nu menționează în mod explicit nicio formă de homosexualitate. [6] Cu toate acestea, discriminarea la care sunt supuse persoanele având orientări non-heterosexuale pot determina afecțiuni psihice recunoscute la nivel internațional precum anxietatea, depresia, schizofrenia sau ideația suicidală[7]. Cu alte cuvinte, individul încetează să fie elementul de bază la care se cuvine să se raporteze acțiunea publică iar perspectiva comunitară dobândește o însemnătate deosebită. Dacă oamenii afirmă o identitate de gen diferită față de cea atribuită de societate și, în mod corelativ, optează pentru manifestări sexuale din sfera homosexualității sau lesbianismului exercită, prin acestea, un act de autonomie personală, în ce măsură poate acțiunea publică să intervină? Sau, mai simplu, în ce condiții poate manifestarea autonomiei personale să determine amenințări la adresa ordinii, sănătății, moralei sau securității publice?

Interogațiile de mai sus aduc în discuție problematici sensibile care reclamă abordare juridică. Menținerea binarului masculin/feminin în domeniul genului și a comportamentului heterosexual în materia relațiilor sexuale corespund culturii tradiționaliste și conservatoare construită pe baze religioase. Discriminarea indivizilor care nu se raliază culturii majorității traduce clivajul dintre normele religioase și protecția juridică a drepturilor omului.

Conștientizând amploarea și implicațiile sociale ale discriminării indivizilor în funcție de identitatea de gen și de  orientarea sexuală, la nivelul Consiliului Europei, Comitetul Miniștrilor adoptă Recomandarea privind măsurile de combatere a discriminării pe motiv de orientare sexuală sau identitate de gen[8] care, în partea preambulară, atestă unele considerente care converg către soluția promovării toleranței și acceptării indivizilor aparținând minorităților sexuale:   Amintind că drepturile omului sunt universale și se aplică tuturor indivizilor și subliniind, prin urmare, angajamentul de a garanta demnitatea egală a tuturor ființelor umane și de a asigura, în favoarea tuturor indivizilor,  fără discriminare pe motive, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asociere cu o minoritate națională, proprietate, naștere sau alt statut, – exercițiul drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; (…) Recunoscând că persoanele lesbiene, homosexuale, bisexuale și transgender au fost de secole și sunt încă supuse homofobiei, transfobiei și altor forme de intoleranță și discriminare chiar și în cadrul familiei lor – inclusiv incriminarea, marginalizarea, excluderea socială și violența – pe motive de orientare sexuală sau identitatea de gen și că este necesară acțiunea specifică pentru a asigura exercitarea deplină a drepturilor omului acestor persoane; (…) Ținând cont de principiul potrivit căruia  nici valorile culturale, tradiționale și religioase, nici regulile unei „culturi dominante” nu pot fi invocate pentru a justifica discursurile de ură sau orice altă formă de discriminare, inclusiv din motive de orientare sexuală sau identitate de gen (…).

Înscriindu-se pe filiera protejării persoanelor aparținând minorităților sexuale de orice formă de discriminare, marginalizare sau excludere socială, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat, în perioada 2015-2018, rezoluții în care se promovează integrarea acestor categorii.[9]  Cu titlu de exemplu, în accepțiunea Rezoluției 2239/2018 persoanele comportând particularități referitoare la orientarea sexuală sau identitatea de gen alcătuiesc familii-curcubeu care trebuie să fie ocrotire față de orice act de intoleranță. Este reprezentativ punctul 5 al Rezoluției care explicitează nevoia de a prezenta și promova drepturile persoanelor aparținând minorităților sexuale ca o sub-categorie de drepturi ale omului : Adunarea subliniază că intoleranța care poate exista în societate față de orientarea sexuală sau identitatea de gen a oamenilor nu poate fi niciodată folosită ca justificare pentru perpetuarea tratamentului discriminatoriu, întrucât aceasta servește, în mod inacceptabil, la legitimarea încălcărilor drepturilor omului. Dimpotrivă, statele trebuie să conlucreze pentru a combate prejudecățile care permit ca astfel de discriminare să persiste, pentru a-și îndeplini responsabilitatea de a proteja și promova drepturile omului în favoarea tuturor celor din jurisdicția lor și de a elimina discriminarea pe toate motivele, inclusiv orientarea sexuală sau identitate de gen.

Situația persoanelor intersexuale relevă o problemă specială, abordată de Adunarea Parlamentară în Rezoluția 2191/2017 atât din punct de vedere descriptiv cât și din punct de vedere rezolutiv. Partea descriptiv-informativă, conținută în punctul 1 din Rezoluție evidențiază modul de percepere a problemei intersexualității la nivelul comunității:  Persoanele intersexuale se nasc cu caracteristici sexuale biologice care nu se potrivesc normelor societale sau definițiilor medicale a ceea ce face ca o persoană să fie bărbat sau femeie. Uneori starea intersexuală a unei persoane este detectată la naștere; alteori devine evidentă mai târziu în viață, în special în timpul pubertății. În ciuda varietății de situații în cauză, majoritatea persoanelor intersexuale sunt sănătoase din punct de vedere fizic. Doar câțiva suferă de afecțiuni medicale care le pun sănătatea în pericol. Cu toate acestea, situația persoanelor intersexuale a fost tratată de mult timp ca o problemă esențial medicală. Opinia medicală predominantă a fost că corpurile intersexuale ale copiilor pot și ar trebui să fie făcute să se conformeze fie paradigmei masculine, fie cele feminine, adesea prin intervenții chirurgicale și/sau hormonale; că acest lucru trebuie făcut cât mai devreme posibil; și că copiii ar trebui apoi crescuți în genul corespunzător sexului atribuit corpului lor.

Circumstanțele descrise reprezintă, în opinia Adunării Parlamentare, o gravă încălcare a integrității fizice și psihice a indivizilor intersexuali dat fiind faptul că este negată puterea de decizie a persoanei vizate direct de intervenții chirurgicale și tratamente corporale, aceasta aflându-se, de regulă, la vârsta copilăriei sau a pubertății. Lipsa autonomiei personale este adâncită de absența unei informări corecte și complete a părinților copiilor intersexuali astfel încât nu sunt asigurate premisele pentru ca părinții să adopte decizii medicale pertinente în privința copiilor lor.  În punctele 4 și 5, Rezoluția lansează un apel la sensibilizarea opiniei publice cu privire la drepturile persoanelor intersexuale în scopul combaterii excluziunii și discriminării.

În privința persoanelor transgender, Adunarea Parlamentară își exprimă îngrijorarea prin Rezoluția 2048/2015 referitor la demersurile legal-administrative la care acestea sunt supuse pentru recunoașterea legală a genului lor (conform punctului 3 din Rezoluție, procedurile relevante necesită adesea sterilizarea, diagnosticarea bolilor mintale, intervenții chirurgicale și alte tratamente medicale ca cerințe prealabile. În plus, sarcinile administrative și cerințele suplimentare, cum ar fi o perioadă de „experiență de viață” în genul ales, fac ca procedurile de recunoaștere să fie în general greoaie. Mai mult, un număr mare de țări europene nu au deloc prevederi referitoare la recunoașterea genului, ceea ce face imposibilă pentru persoanele transgender să schimbe numele și marcatorul de gen pe documentele de identitate personale și în registrele publice.

Deși legislația internațională în materie acceptă și promovează diferențele dintre indivizi bazate pe gen și pe orientare sexuală în acord cu principiile nediscriminării, toleranței, acceptării și incluziunii, recunoașterea legislativă a diversității sexuale rămâne, la nivel național, un aspect controversat. La data de 16 iunie 2020, Senatul României a adoptat, în calitate de forum legislativ decizional, o propunere legislativă cu titlul Legea pentru modificarea articolului 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011[10] prin inserarea literei e care amendează conținutul legal, determinând următoarea formă finală:  „Art.7.- (1) În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale, inclusiv în unitățile care oferă educație extrașcolară, sunt interzise: a) activitățile care încalcă normele de moralitate; b) activitățile care pot pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a copiilor și a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic; c) activitățile de natură politică; d) prozelitismul religios; e) activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași(s.n.); f) activitățile care contravin principiilor prevăzute la art.3.”

În expunerea de motive a Legii pentru modificarea articolului 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011 este avansată ideea conform căreia principiul independenței față de ideologii nu se regăsește la nivelul interdicțiilor decât sub aspectul normelor de moralitate. Astfel, interzicerea expresă în sistemul educațional a ideologiilor referitoare la gen și a teoriilor potrivit cărora sexul și genul nu coincid în toate cazurile are ca scop aplicarea principiului menționat anterior. Totodată, în expunerea de motive a Legii este reținut că: În ultimii ani, a apărut o nouă ideologie de gen. Conform acesteia, sexul biologic nu ar trebui să eticheteze persoanele drept ‘femeie” sau ”bărbat”, ci fiecare dintre oameni poate alege din zecile de tipuri de gen pe cel pe care îl preferă. O dată cu apariția ideologiei de gen, fenomenul prozelitismului, atât pe baza criteriului de sex cât și a celui de gen, a devenit un pericol real în sistemul de învățământ.[11]

După cum rezultă din rândurile de mai sus, proiectul legislativ are ca scop limitarea procesului educațional în sensul interzicerii prozelitismului de gen și de sex (forma inițială), respectiv în sensul interzicerii teoriilor/opiniilor identității de gen care promovează ideea potrivit căreia genul- ca elaborat social și sexul-ca element fiziologic nu corespund în toate cazurile (forma adoptată de Senat). Coroborând aceste idei, considerăm că orice interdicție plasată asupra sistemului educațional românesc care nu este justificată de considerente obiective precum ordine, morală și securitate publică nu poate conduce la construirea unei societăți deschise și tolerante. În opinia noastră, libertatea de a aborda conținuturi educaționale referitoare la identitatea de gen și orientarea sexuală nu determină, de plano, prozelitismul sexual sau de gen după cum, în mod similar, libertatea de a prezenta conținuturi religioase aferente diverselor confesiuni nu echivalează cu introducerea prozelitismului religios  în școli. Predarea echilibrată a conținutului informațional corespunzător teoriilor/ideologiilor de gen și orientare sexuală contracarează însăși esența prozelitismului care, în accepțiune comună, presupune adeziune fanatică la un anumit set de idei.

Proiectul legislativ aduce în discuție problematici sensibile din domeniul protecției și promovării drepturilor omului: de la libertatea de opinie și conștiință, la asigurarea accesului la învățătură, până la garantarea egalității cetățenilor în fața legii. Deși a fost adoptat de Parlament, față de proiectul legislativ a fost ridicată excepția de neconstituționalitate de Președintele României – document în care sunt evidențiate problematicile expuse anterior.

Cu privire la problematica discriminării și a libertății de conștiință, excepția de neconstituționalitate prezintă următoarea argumentație: (…)prin legea dedusă controlului de constituționalitate se impune un stereotip/clișeu în ceea ce privește rezultatul cercetării unor anumite teorii/opinii, care trebuie să fie unul și același, să se încadreze într-un tipar și să nu se orienteze într-un anumit sens sau scop, în caz contrar, sancțiunea fiind interzicerea activității de răspândire a respectivelor teorii/opinii în mediul specific educațional. (…) Având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora statul garantează libertatea conștiinței, care trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc, considerăm că întregul sistem educațional trebuie să fie deschis pentru idei, opinii și valori, statul trebuind să se abțină de la adoptarea unor soluții legislative care pot fi interpretate ca lipsite de respect față de convingerile persoanelor, respectiv părinților sau tutorilor legali. [12]

Prin interdicția promovată de Legea analizată, libertatea de opinie este distorsionată deoarece norma de drept trasează un mod unic de înțelegere a dispozițiilor sale, fără a fi argumentate, în acest sens, motive justificate precum protecția unei valori sociale fundamentale. De asemenea, în excepția de constituționalitate promovată de Președintele României, sunt dezbătute argumentele  (1) încălcării autonomiei universitare, (2) lipsei de corelare cu alte documente normative adoptate la nivel național în domeniul teoriilor de gen și (3) nerespectării dispozițiilor art. 20 din Constituție care reglementează modul de aplicare al tratatelor privitoare la drepturile omului.

La cele menționate în excepția de neconstituționalitate adăugăm faptul că, dacă este respectată în mod corespunzător,  autonomia universitară va garanta  libertatea cercetării iar aceasta va conduce la formarea spiritului și conștiinței individuale întru libertate, toleranță și acceptare. Promovarea păcii la nivel global este realizabilă prin educație și cercetare – acestea fiind cele două instrumente apte să modeleze conștiința colectivă în sensul deschiderii către alteritate. Înțelegerea celui diferit (fie că diferența decurge din gen, sex sau orientare sexuală) poate fi realizată prin învățarea modului de relaționare umană conform preceptelor diversității și universalității.

În altă ordine de idei, proiectul de lege este incongruent cu normele naționale cuprinse în Legea nr. 202/2002[13]care delimitează conceptual  noțiunile de sex și gen[14] dar și cu dispozițiile conținute în Strategia  națională privind promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați și prevenirea și combaterea violenței domestice pentru perioada 2018-2021[15] care prevede modificări în sistemul educațional prin integrarea perspectivei de gen în manualele școlare, ca direcție de acțiune în creșterea gradului de conștientizare a copiilor și tinerilor cu privire la prevederile legale din domeniul egalității de șanse între femei și bărbați.

Principiul constituțional al supremației tratatelor internaționale din domeniul drepturilor omului asupra dreptului național se cuvine a fi observat inclusiv prin raportare la Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011. Prin ratificarea Convenției conform Legii nr. 30/2016, statul român își declară angajamentul juridic în favoarea respectării prevederilor cuprinse în acest instrument. Inter alia, articolul 3, litera c din Convenție definește genul ca reprezentând totalitatea rolurilor, comportamentelor, activităţilor şi atributelor construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei şi bărbaţi. De asemenea, articolul 14 din Convenție este elocvent pentru analiza noastră deoarece subliniază conexiunea dintre politicile de gen și obligativitatea promovării acestora în procesul educațional: Părţile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme cum ar fi egalitatea între femei şi bărbaţi, rolurile de gen ne-stereotipe, respectul reciproc, rezolvarea non-violentă a conflictelor în relaţiile interpersonale, violenţa de gen împotriva femeilor şi dreptul la integritate personală, adaptate capacităţii în evoluţie a elevilor, în curriculumul formal şi la toate nivelele de educaţie. (2) Părţile vor face demersurile necesare pentru a promova principiile la care s-a făcut referire în alineatul 1 în stabilimentele educaţionale informale, precum şi în stabilimentele sportive, culturale şi recreative şi în mass media.

Aspectele prezentate în acest cadru se constituie într-un act de reiterare a problematicii drepturilor omului,  în sensul aprecierii diversității și a asigurării premiselor învățării despre diversitate. Saltul imaginar al fiecărui individ din confortul propriei ființe și transpunerea în alteritate generează empatia și climatul solidarității sociale. Sensibilizarea societății față de particularitățile oamenilor care nu corespund standardelor majorității este fezabilă prin construirea, pe calea educației și a cercetării, a unei culturi a drepturilor omului. Prin faptul că fiecare individ este receptiv la particularitățile celorlalți, vom conștientiza realitatea conform căreia  ființa fiecărui om evocă, de fapt, o ființă colectivă.

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

[1] Acestei din urmă tabere i s-au alăturat  instituții de prestigiu, cum este UNICEF,

Vezi https://www.unicef.org/romania/ro/comunicate-de-presă

[2] Maggi Price, Avy Skolnik, The SAGE Encyclopedia of Psychology and Gender, Gender Identity, 2017, SAGE Publications, pp. 663-667.

[3] United Nations Human Rights Office of the High Commissioner, Born free and equal, Sexual Orientation, Gender Identity, and Sex Characteristics in International Human Rights Law, Second Edition, 2019, New York, Geneva, p. 5-6.

[4] Conform informațiilor prezentate pe site-ul https://lgbt.ucsf.edu/glossary-terms.

[5] Orientare sexuală în temeiul căreia individul se simte atras din punct de vedere fizic și emoțional de o persoană de alt sex.

[6] Conform informațiilor prezentate pe site-urile: https://icd.who.int/browse10/2019/en#/F64; https://www.who.int/classifications/icd/icdonlineversions/en/.

[7] Conform informației prezentate pe site-ul: https://www.dandc.eu/en/article/world-health-organization-considers-homosexuality-normal-behaviour.

[8] Recommendation CM/Rec(2010)5 of the Committee of Ministers to Member States on measures to combat discrimination on grounds of sexual orientation or gender identity (Adopted by the Committee of Ministers on 31 March 2010 at the 1081st meeting of the Ministers’ Deputies).

[9] Avem în vedere, în special, următoarele:  Resolution 2048 (2015) Discrimination against transgender people in Europe, Origin – Assembly debate on 22 April 2015 (15th Sitting) (see Doc. 13742, report of the Committee on Equality and Non-Discrimination, rapporteur: Ms Deborah Schembri). Text adopted by the Assembly on 22 April 2015 (15th Sitting); Resolution 2191 (2017) Promoting the human rights of and eliminating discrimination against intersex people, Origin – Assembly debate on 12 October 2017 (35th Sitting) (see Doc. 14404, report of the Committee on Equality and Non-Discrimination, rapporteur: Mr Piet De Bruyn). Text adopted by the Assembly on 12 October 2017 (35th Sitting); Resolution 2239 (2018) Private and family life: achieving equality regardless of sexual orientation Origin – Assembly debate on 10 October 2018 (33rd Sitting) (see Doc. 14620, report of the Committee on Equality and Non-Discrimination, rapporteur: Mr Jonas Gunnarsson). Text adopted by the Assembly on 10 October 2018 (33rd Sitting).

[10] Propunere legislativă pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr.1/2011, L87/2020

[11] Expunerea de motive a Legii pentru modificarea articolului 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011; forma inițială a documentului, prezentată pe site-ul Camerei Deputaților a României, accesibilă la adresa http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=18210.

[12] Sesizare de neconstituționalitate asupra Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011 (PL-x nr. 617/2019), accesibilă la adresa https://www.presidency.ro/ro/media/comunicate-de-presa/sesizare-de-neconstitutionalitate-asupra-legii-pentru-modificarea-art-7-din-legea-educatiei-nationale-nr-1-2011-pl-x-nr-617-2019.

[13] Legea privind egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 236 din 5 iunie 2013.

[14] Conform art. 4, lit. d^{^}2 și d^{^}3 : d^2) prin sex desemnăm ansamblul trăsăturilor biologice şi fiziologice prin care se definesc femeile şi bărbaţii;  d^3) prin gen desemnăm ansamblul format din rolurile, comportamentele, trăsăturile şi activităţile pe care societatea le consideră potrivite pentru femei şi, respectiv, pentru bărbaţi.

[15] Adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 365/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 6 iunie 2018.